— Vreau să spun, ai dorit mereu să te ocupi de divertisment?

— Am fost fotograf.

— Ce fel de fotografie ai făcut?

Arthur îşi termină cappuccino.

— Nunţi şi portrete.

— Şi de la asta ai trecut la a scrie despre oameni ca mine?

— Da, spuse Jeevan. Asta am făcut.

— De ce?

— M-am săturat să mă duc la nunţi. Primeam mai mulţi bani.

Era mai puţină bătaie de cap. De ce întrebaţi?

153

Arthur se întinse spre masă şi opri reportofonul lui Jeevan.

— Ai idee cât de sătul sunt să vorbesc despre mine?

— Daţi multe interviuri.

— Prea multe. Să nu scrii că am zis asta. Era mai uşor pe vremea când mă ocupam doar de teatru şi de seriale TV. Ocazional, un profil sau o prezentare, sau un interviu, sau ceva de genul ăsta. Dar, după

ce ai succes în filme, Cristoase, este ca şi cum ar fi cu totul altceva.

Ridică uşor cana, cerând să i se mai aducă nişte cappuccino, iar Jeevan auzi tocurile agentei de presă clămpănind pe duşumeaua din spatele lui în timp ce se îndepărta. Îmi pare rău, rosti el, ştiu că este puţin necinstit să te plângi de o meserie ca a mea.

„Habar n-ai tu, gândi Jeevan. Eşti bogat şi mereu vei fi bogat, iar, dacă vrei, te poţi opri oricând şi să nu mai munceşti niciodată.”

— Dar faceţi filme de ani de zile, spuse el pe tonul său cel mai neutru.

— Mda, zise Arthur. Cred că încă nu m-am obişnuit cu asta.

Toată atenţia asta încă este destul de jenantă. Le spun oamenilor că

nu-i mai observ pe paparazzi, dar îi observ. Doar că nu pot să mă

uit la ei.

„Lucru pe care îl apreciez”, gândi Jeevan. Era conştient că acele 15 minute alocate se terminau. Îşi luă reportofonul astfel încât Arthur să-l observe, îl porni şi îl aşeză pe măsuţa de cafea dintre ei.

— Aţi avut un succes considerabil, zise Jeevan. Iar asta presupune, desigur, o anumită pierdere a intimităţii. Este corect să

spunem că atenţia acordată vi se pare greu de suportat?

Arthur suspină. Îşi strânse mâinile, iar Jeevan avu impresia că

îşi aduna forţele.

— Ştii? rosti Arthur cu voce limpede şi însufleţită, interpretând un nou personaj, nepăsător, despre care n-ai fi zis, ascultând mai târziu înregistrarea, că era palid şi evident nedormit, cu cearcăne negre sub ochi. Poate că asta face parte din afacere, ştii? Suntem atât de norocoşi să ne aflăm în poziţia asta, noi, cei care trăim din actorie, aşa încât consider că văicărelile legate de invadarea intimităţii sunt necinstite. Sincer. Vreau să spun, hai să fim serioşi, noi am vrut să fim faimoşi, nu? Doar ştiam ce ne aşteaptă.

Discursul păru să smulgă ceva din el. Se ofili vizibil şi acceptă o altă ceaşcă cu cappuccino de la agenta lui de presă, mulţumindu-i cu o înclinare a capului. O tăcere ciudată se instală.

— Deci, aţi luat, pur şi simplu, avionul din Chicago, rosti Jeevan în cele din urmă.

— Da, asta am făcut. Arthur se întinse şi opri din nou 154

reportofonul lui Jeevan. Spune-mi ceva, zise el. Cum spuneai că te cheamă?

— Jeevan Chaudhary.

— Dacă îţi zic ceva, Jeevan Chaudhary, cât timp am la dispoziţie până se publică?

— Ei bine, rosti Jeevan, ce vreţi să-mi spuneţi?

— Ceva ce nimeni altcineva nu ştie, dar vrea douăzeci şi patru de ore până să fie publicat.

— Arthur, zise agenta de presă de undeva din spatele lui Jeevan, trăim în epoca informaţiei. O să fie pe TMZ10 înainte ca el să ajungă

în parcare.

— Sunt un om de cuvânt, spuse Jeevan.