— Se cheamă Dragă B.?
— Dragă V. E prietena lui, Victoria.
— Fosta prietenă, îmi imaginez. O să-l sun mâine, spuse Clark.
— O să înceapă să fie incoerent, să deturneze lucrurile şi să se mire, zise ea. Sau poate că doar cu mine vorbeşte aşa. Ţi s-a întâmplat să vorbeşti vreodată cu el şi să ai senzaţia că joacă teatru?
— Chiar trebuie să plec, spuse Clark. Am un interviu la ora unsprezece.
— Vin la New York peste câteva zile. Poate că ar trebui să ne întâlnim şi să discutăm despre asta.
— În regulă. Nu o văzuse de ani de zile. Pune-o pe asistenta ta să discute cu a mea şi vom stabili ceva.
După ce închise telefonul, nu putu să se gândească decât la Dragă V. Plecă de la birou fără să se uite în ochii nimănui, într-o stare de letargie care făcea să-i fie imposibil să discute cu colegii lui
– oare citise vreunul dintre ei cartea? –, şi ieşi pe 23rd Street. Dorea să obţină imediat un exemplar al cărţii – cu siguranţă, cunoştea pe cineva care îi putea face rost de unul –, însă nu avea timp înainte de întâlnire. Conducea o şedinţă de obţinere de feedback din mai multe surse la o firmă de consultanţă pentru sisteme de alimentare cu apă de lângă Grand Central Station.
145
În ultimii ani, acest gen de şedinţe devenise specialitatea lui. În centrul fiecăreia se afla un director executiv pe care compania clientului spera să-l facă mai bun, referindu-se la el, fără ironie, ca
„ţinta”. Ţintele curente ale lui Clark includeau un reprezentat comercial care făcea milioane pentru firmă, dar care ţipa la subordonaţii săi, un avocat evident strălucit care lucra până la trei dimineaţa, dar cumva nu reuşea să-şi respecte termenele-limită, un director de relaţii publice al cărui talent de a relaţiona cu clienţii era egal cu totala lui incapacitate de a-şi controla personalul. Fiecare şedinţă implica intervievarea a circa o duzină de oameni care lucrau în imediata vecinătate a ţintei, prezentându-i ţintei o serie de rapoarte constând în comentarii anonime din interviuri – cele pozitive mai întâi, pentru a le îndulci pe cele nimicitoare –, iar ulterior, în faza finală a proiectului, urmau câteva luni de îndrumare.
23rd Street nu era aglomerată – era puţin înainte prânz –, însă el tot rămânea blocat în spatele câte unui zombi cu iPhone, oameni care aveau pe jumătate vârsta lui şi care umblau ca prin vis, cu ochii lipiţi de ecranele lor. Îi înghionti intenţionat pe doi dintre ei, mergând mai repede decât de obicei, supărat într-un mod fundamental care îl făcea să simtă nevoia să dea cu pumnii în ziduri, să o ia la goană cu toată viteza, să se repeadă pe un ring de dans, deşi nu o mai făcuse de două decenii. În vreme ce Arthur dansa, el avea un stil de a se bâţâi puţin pe lângă ritmul muzicii. O tânără
femeie se opri brusc în capul scărilor de la metrou, iar el aproape că
se lovi de ea, îi aruncă o privire urâtă când o ocoli razant – ea nu observă, captivată fiind de ecranul ei – şi urcă într-un metrou chiar înainte de închiderea uşilor, primul moment plăcut al zilei.
Clocoti tot drumul până la Grand Central Station, unde urcă
scările câte două odată, spre un coridor de marmură care se desprindea din sala principală, trecu repede prin aerul condimentat din Grand Central Market şi printr-un pasaj care făcea legătura cu Graybar Building.
— Îmi pare rău că am întârziat, îi spuse el celui pe care urma să-l intervieveze, dar acesta ridică din umeri şi îi făcu semn să se aşeze pe scaunul pentru vizitatori.
— Dacă tu crezi că două minute înseamnă întârziere, n-o să ne înţelegem foarte bine.
Oare accentul era texan? Dahlia avea în jur de 40 de ani, o coafură cu margini de aceeaşi nuanţă de roşu ca şi rujul.
Clark începu obişnuita introducere şi preambulul şedinţei pe 146
care urmau s-o aibă, şeful ei fiind ţinta, spuse că intervieva 15
oameni şi că totul va fi anonim, comentariile fiind fragmentate şi inserate pe categorii în rapoarte separate pentru subordonaţi, egali şi superiori, cu un minimum de trei în fiecare grup etc. El îşi ascultă
de la distanţă vocea şi fu mulţumit să constate că era fermă.
— Deci, rostul, spuse ea, dacă înţeleg corect, este să-l schimbăm pe şeful meu?
— Ei bine, de a identifica zonele cu potenţiale slăbiciuni, zise Clark.
În timp ce spunea asta, se gândi iarăşi la Dragă V. pentru că nu este indiscreţia însăşi definiţia slăbiciunii?
— Pentru a-l schimba, insistă ea zâmbind.
— Presupun că poţi vedea lucrurile astfel.
Ea dădu din cap.
— Nu cred în perfectibilitatea personală, zise ea.
— Ah, rosti el. Gândul care îi trecu prin minte fu că ea părea puţin cam în vârstă pentru a vorbi ca o studentă la filosofie. Ce părere ai atunci de îmbunătăţirea personală?
— Nu ştiu.
Se lăsă pe spate în scaun, cu braţele încrucişate, reflectând la întrebare. Tonul ei era uşor, însă el începu să-şi dea seama că nu avea nimic superficial. Îşi amintea unele dintre comentariile neplăcute pe care colegii le făcuseră la adresa ei în interviuri anterioare, când întrebările lui vizaseră echipa.
— Ai spus că faci asta de ceva vreme, nu?
— De douăzeci şi unu de ani.
— Aceşti oameni pe care îi instruieşti chiar se schimbă vreodată?
Adică, în mod durabil, remarcabil?
El ezită. De fapt, şi el îşi pusese această întrebare.
— Îşi schimbă comportamentul, spuse el. Unii dintre ei. Adesea, oamenii, pur şi simplu, habar n-au că toţi ceilalţi cred că ar avea nevoie de îmbunătăţiri într-o anumită zonă, dar apoi văd raportul…
