Mă gândesc să particip la audiţiile pentru admiterea la o şcoală de actorie din New York.
M-am gândit la un lucru care o să ţi se pară dur, şi îmi pare rău pentru asta: ai zis că o să fii mereu prietena mea, dar, de fapt, nu eşti, nu-i aşa?
Mi-am dat seama de asta abia recent. Nu te interesează deloc viaţa mea.
O să ţi se pară o răutate, dar nu asta e intenţia mea, V., doar exprim un fapt: tu mă suni doar dacă te sun eu primul. Ai remarcat asta? Dacă eu te sun şi îţi las un mesaj, mă suni înapoi, dar tu nu mă suni niciodată
prima.
Şi cred că e un lucru cam oribil, V., atunci când se presupune că eşti prietena cuiva. Eu mereu te caut. Tu spui mereu că eşti prietena mea, dar nu mă cauţi niciodată, astfel încât cred că trebuie să încetez să-ţi ascult cuvintele, V., şi să-ţi iau în considerare faptele. Amicul meu C. crede că am aşteptări prea mari de la o prietenie, însă eu nu cred că are dreptate.
Ai grijă de tine, V. O să-mi fie dor de tine.
A.
V.,
Au trecut ani (decenii?) de când ţi-am scris ultima oară, dar m-am gândit adesea la tine. Mi-a făcut plăcere să te văd de Crăciun. N-am ştiut că mama avea de gând să invite lume. Mereu face asta când sunt acolo, cred că pentru a se lăuda cu mine într-un fel, cu toate că, dacă ar fi fost după ea, n-aş fi părăsit niciodată insula şi aş fi condus plugul de zăpadă
142
al tatii. A fost ciudat să ne aflăm împreună în aceeaşi cameră, dar şi minunat să te văd din nou şi să stăm puţin de vorbă după atâta vreme.
Patru copii! Nici nu-mi pot imagina.
Au trecut ani de zile de când n-am mai scris cuiva, nu numai ţie, aşa că-ţi mărturisesc că mi-am pierdut îndemânarea. Dar am veşti, veşti importante, iar când s-a întâmplat, ai fost prima căreia am vrut să-i spun.
Mă însor. E foarte brusc. Nu ţi-am pomenit de asta de Crăciun, dar o fac acum şi mi se pare perfect normal. Numele ei este Miranda şi este şi ea de pe insulă, dar ne-am cunoscut în Toronto. Este artistă şi face benzi desenate foarte frumoase. Ne mutăm împreună la L.A., luna viitoare.
Cum de-am îmbătrânit atât de mult, V.? Îmi amintesc cum construiam împreună forturi în pădure, când aveam cinci ani. Putem fi din nou prieteni. Mi-a fost teribil de dor de tine.
A.
Dragă V.,
Sunt zile ciudate. Am sentimentul că viaţa unui om seamănă cu un film. Sunt atât de dezorientat, V., că nu-ţi pot spune. Mă pomenesc pe neaşteptate întrebându-mă cum de-am ajuns aici. Cum de am aterizat în această viaţă? Fiindcă, dacă mă uit îndărăt la succesiunea evenimentelor, pare un rezultat improbabil. Cunosc duzini de actori mai talentaţi decât mine care nu au reuşit.
Am cunoscut pe cineva şi m-am îndrăgostit. Elizabeth. Are atâta graţie, atâta frumuseţe, dar, mult mai important, un soi de lumină care nu mi-am dat seama că-mi lipsea. Când nu face modelling sau nu filmează, face cursuri de istoria artei. Ştiu că este discutabil, V. Clark cred că ştie. Am dat un dineu aseară (foarte ciudat şi o idee proastă, privind retrospectiv lucrurile – e o poveste lungă dar, la vremea aceea, a părut o idee bună), iar la un moment dat mi-am ridicat privirea şi el se uita la mine ca şi cum l-aş
fi dezamăgit personal, iar eu mi-am dat seama că avea dreptate să fie dezamăgit. M-am dezamăgit şi pe mine. Nu ştiu, V., totul e un haos.
Al tău,
A.
Dragă V.,
Aseară, Clark a venit la cină pentru prima dată după şase luni, sau cam aşa ceva. Am fost agitat la gândul întâlnirii cu el, parţial pentru că îl consider mai puţin interesant acum decât pe vremea când amândoi aveam 19 ani (nu e amabil din partea mea să spun asta, dar oare nu putem fi sinceri în legătură cu modul cum se schimbă oamenii?), parţial pentru că, ultima dată când a fost aici, eu încă eram însurat cu Miranda, iar Elizabeth era doar un alt oaspete la cină. Însă Elizabeth a făcut pui fript şi l-a impresionat în rolul unei casnice din anii ’50, aşa că el a plăcut-o, cred.
Toată seara a afişat cea mai strălucitoare imagine a ei, a fost absolut fermecătoare etc. Şi, măcar cu această ocazie, n-a băut prea mult.
143
Îţi aminteşti de profesorul ăla de engleză de la şcoală care era înnebunit după Yeats? Entuziasmul lui ţi se transmitea cumva, şi îmi aduc aminte că, pentru o vreme, ai avut un citat din el lipit pe peretele dormitorului din casa de la lac, şi în ultimul timp m-am tot gândit la el: Iubirea este precum colţii unui leu.
Al tău,
A.
144
26
— Te rog, spune-mi că glumeşti, rosti Clark atunci când Elizabeth Colton îl sună ca să-i zică de carte.
Elizabeth nu glumea. Nu văzuse cartea încă – avea să fie publicată peste o săptămână –, dar aflase dintr-o sursă de încredere că amândoi apăreau în ea. Era furioasă. Se gândea la un proces, dar nu era sigură pe cine să dea în judecată. Editura? Pe V.? Decisese că nu era rezonabil să-l dea pe Arthur în judecată deoarece se părea că nici el nu ştiuse de carte.
— Ce spune el despre noi? întrebă Clark.
— Nu ştiu, zise Elizabeth. Dar se pare că vorbeşte în detaliu despre căsătoriile şi despre prieteniile lui. Cuvintele folosite de amicul meu au fost „din plin”.
— Din plin, rosti Clark. Asta ar putea însemna orice.
„Dar probabil că nimic bun”, decise el.
— Se pare că îi plăcea să-i descrie pe oamenii din viaţa lui. Măcar a avut bunul-simţ să se supere şi el când l-am sunat.
Pe fir se auzi un fâşâit static.
