— Mă bucur că am ieşit din câmpul ăla, zise Viola.
Avusese un alt nume când fusese mai tânără, dar, după colaps, luase numele instrumentului la care cânta. Îşi trase încet nasul. Era alergică la iarbă. Pădurea se furişase la marginile parcării şcolii şi trimisese la înaintare spre clădirea şcolii mici copăcei care creşteau prin crăpăturile mari din asfalt. Câteva maşini cu roţile dezumflate erau parcate acolo.
— Hai să privim un moment, spuse August, aşa că rămaseră o vreme la marginea pădurii.
Puieţii din parcare erau legănaţi de o adiere, dar nimic altceva nu se mişca în peisaj, cu excepţia păsărilor şi a tremurului aerului încins. Şcoala era întunecată şi nemişcată. Kirsten îşi şterse cu dosul mâinii sudoarea de pe frunte.
— Nu cred că e cineva aici, rosti Jackson în cele din urmă. Locul pare pustiu.
— Nu ştiu, murmură Viola. Şcolile îmi dau fiori.
— Tu te-ai oferit, spuse Kirsten.
— Doar pentru că urăsc să cosesc iarbă.
Întâi, dădură ocol clădirii, privind pe ferestre şi văzând doar săli de clasă distruse, cu graffiti pe pereţi. Uşa din spate, întredeschisă, dădea spre o sală de sport. Lumina soarelui se revărsa printr-o gaură din tavan, câteva buruieni crescând printre resturile de pe duşumea, acolo unde ajungea lumina. Acest loc fusese folosit ca adăpost sau, poate, ca spital de campanie. Un talmeş-balmeş de paturi pliante fusese îngrămădit într-un colţ al încăperii. Mai târziu, cineva făcuse un foc sub gaura din tavan, cenuşa veche fiind amestecată cu oase de animale. Erau uşor de desluşit reperele istoriei sălii, adăpostul care, mai târziu, devenise un loc unde oamenii găteau, dar, ca de obicei, detaliile lipseau. Câţi oameni locuiseră acolo? Cine erau? Unde se duseseră? În partea cealaltă a sălii de sport, o uşă dublă dădea într-un coridor de-a lungul căruia erau înşirate săli de clasă, lumina soarelui revărsându-se pe podea prin intrarea principală aflată la capătul său, a cărei uşă fusese smulsă.
Fusese o şcoală mică, având doar şase săli de clasă. Duşumeaua era presărată cu sticlă spartă, gunoaie neidentificabile, resturi de 118
bibliorafturi şi manuale. Străbătură încăperile, căutând ceva util, dar nu găsiră decât ruine şi dezordine. Straturi de graffiti, nume indescifrabile scrise cu litere groase pe tablele negre, mesaje vechi:
„Jasmine L., dacă vezi asta, du-te la casa de la lac a tatălui meu.
Ben.” Bănci răsturnate. Un incendiu înnegrise un colţ al unei săli de clasă înainte de a fi stins de cineva, sau poate că se stinsese singur. Sala de muzică fu imediat identificată datorită suporturilor pentru partituri care formau un maldăr pe podea. Partiturile dispăruseră – folosite poate pentru a aprinde focul din sala de sport
– şi nu exista niciun instrument muzical. Însă Viola găsi într-un dulap o jumătate de borcan cu sacâz, iar Kirsten descoperi un muştiuc pentru flaute îngropat sub gunoaie. Pe peretele nordic erau scrise cu spray cuvintele: „Sfârşitul e aici”.
— Sinistru ca naiba, spuse Viola.
Jackson apăru în pragul uşii.
— În toaleta bărbaţilor e un schelet.
August se încruntă.
— Cât de vechi?
— Vechi. Are o gaură de glonţ în craniu.
— Ce-ai căutat în baie?
— Speram să găsesc săpun.
August dădu din cap şi dispăru pe coridor.
— Ce face? întrebă Viola.
— Îi place să spună o rugăciune morţilor. Kirsten stătea pe vine, scormonind resturile cu o riglă ruptă. Ajută-mă să verific dulapurile înainte să plecăm.
Dar toate dulapurile elevilor fuseseră golite, uşile atârnând deschise. Kirsten luă două bibliorafturi mucegăite, pentru a studia autocolantele şi cuvintele scrise cu marker – „Lady Gaga e bomba”,
„Eva + Jason pentru totdeauna”, „Îl iubesc pe Chris” etc. –, iar într-o zi mai răcoroasă, poate că şi-ar fi petrecut mai mult timp aici, interesată, ca de obicei, să găsească indicii despre lumea pierdută, dar aerul era greu de miros şi nemişcat, căldura era insuportabilă, iar când August a ieşit din toaleta bărbaţilor, a fost o uşurare să
simtă lumina soarelui, în adierea vântului şi în ţârâitul greierilor.
— Cristoase! rosti Jackson. Nu ştiu cum suportaţi să intraţi în astfel de locuri.
— Ei bine, nu intrăm în toalete publice, spuse August.
— Am vrut doar nişte săpun.
— Mda, dar a fost o idee tâmpită. Mereu e cineva executat în baie.
— Mda, după cum am spus, nu ştiu cum suportaţi asta.
119
„Suportăm pentru că eram mai tineri decât tine când totul s-a sfârşit, gândi Kirsten, dar nu suficient de mici pentru a nu ne aminti nimic. Pentru că nu a mai rămas mult timp, pentru că toate acoperişurile se prăbuşesc, iar în curând niciuna dintre clădirile astea vechi nu va mai fi sigură. Pentru că mereu căutăm fosta lume, înainte ca toate urmele fostei lumi să dispară.” Dar i se păru prea complicat să-i explice toate astea, aşa că ridică din umeri în loc să-i răspundă.
Simfonia se odihnea sub copacii de la marginea drumului.
Majoritatea oamenilor dormeau. Eleanor îi arăta Oliviei cum să facă
o coroniţă din margarete. Clarinetul îşi schimba apatic poziţiile de yoga, în vreme ce dirijoarea şi Gil studiau o hartă.
— Un muştiuc! rosti primul flaut când August le dezvălui descoperirile lor, iar August era persoana din Simfonie care o irita cel mai mult, dar bătu din palme şi îşi aruncă braţele pe după gâtul lui. — Ce se afla în şcoală? întrebă Alexandra după ce caii fură
înhămaţi, iar Simfonia se puse din nou în mişcare.
