114
— Ştiu, spuse dirijoarea.
Ce era de făcut cu Eleanor? Ştiau că riscau să fie acuzaţi de răpire şi adoptaseră cu mult timp în urmă regula strictă de a nu interveni în politica oraşelor prin care treceau, dar nimeni nu-şi putea imagina că i-ar returna o mireasă-copil profetului. Oare o piatră de mormânt gravată cu numele ei fusese deja înfiptă în pământ? Avea să fie săpat un mormânt dacă ea se întorcea? Nu aveau altceva de făcut decât să ia fata şi să meargă mai departe în Sudul necunoscut, coborând pe malul estic al lacului Michigan mai jos decât o făcuseră vreodată.
La cină, încercară s-o atragă pe Eleanor în conversaţie. Ea se cufundase într-o tăcere precaută, vigilenţa orfanilor. Călătorea în partea din spate a primei căruţe, pentru a nu fi văzută, cel puţin deocamdată, de cineva care s-ar fi apropiat de Simfonie din spate.
Era politicoasă şi nu zâmbea.
— Ce ştii despre Muzeul Civilizaţiei? o întrebară ei.
— Nu prea multe, spuse ea. Doar i-am auzit pe oameni vorbind uneori.
— Deci, Charlie şi Jeremy au auzit de el de la negustori?
— Şi profetul e de-acolo, zise ea.
— Are rude acolo?
— Vorbeşte-ne despre profet, îi ceru dirijoarea.
Acesta venise în St. Deborah by the Water la scurt timp după ce Simfonia îi lăsase pe Charlie şi pe Jeremy, ca lider al unei secte de rătăcitori religioşi. La început, secta se instalase în Walmart, o tabără comună acolo unde fusese cândva Departamentul peluze şi grădini. Le-au spus oamenilor din oraş că veniseră cu gânduri paşnice. Câţiva dintre locuitori nu au privit cu ochi buni această
populaţie care vorbea vag despre o călătorie în Sud, în teritoriul cunoscut cândva drept Virginia şi dincolo de el – zvonurile susţineau că Sudul era extrem de primejdios, fiind plin de arme, aşa că oare ce făcuseră ei acolo pentru a supravieţui? –, însă nou-veniţii erau prietenoşi şi capabili să se descurce singuri. Îşi împărţeau carnea atunci când vânau. Îi ajutau la diverse treburi şi păreau inofensivi.
Erau 19 şi, în general, retraşi, aşa că a trecut ceva vreme până când cei din oraş să realizeze că bărbatul înalt, cu păr blond, care părea să fie liderul lor, era cunoscut ca profet şi avea trei soţii.
— Sunt un mesager, a spus el când s-a prezentat oamenilor.
Nimeni nu-i cunoştea numele adevărat. Le-a zis că era îndrumat de viziuni şi semne. Le-a spus că avea vise profetice. Discipolii săi 115
au zis că el provenea dintr-un loc numit Muzeul Civilizaţiei şi că
pornise pe drumuri în copilărie, pentru a răspândi mesajul luminii.
Aveau o poveste despre cum, odată, au pornit dimineaţă devreme, apoi şi-au încheiat călătoria în acea zi după doar câteva ore pentru că profetul văzuse trei corbi zburând la joasă înălţime deasupra drumului din faţa lor. Nimeni altcineva nu văzuse corbii, dar profetul a insistat. În dimineaţa următoare, au întâlnit un pod prăbuşit şi o înmormântare pe malul râului, femei cântând, vocile ridicându-se deasupra a trei giulgiuri albe. Trei bărbaţi muriseră
când podul se prăbuşise în râu.
— Aţi văzut? le-a spus profetul discipolilor săi. Dacă nu aş fi avut acea viziune, noi am fi fost în locul lor.
Când febra de iarnă a lovit St. Deborah by the Water, când primarul a murit, profetul a adăugat-o pe nevasta primarului colecţiei sale şi s-a mutat împreună cu discipolii săi în benzinăria din centrul oraşului. Nimeni nu-şi dăduse seama prea bine cât armament aveau. Povestirile lor despre călătoria în Sud începeau să
capete sens. În decurs de o săptămână, a devenit evident că oraşul era al lui. Eleanor nu ştia de ce pe câinele profetului îl chema Luli.
116
20
La două zile după plecarea din Deborah by the Water, Simfonia ajunse într-o fostă staţiune arsă. Un incendiu o mistuise cu câţiva ani în urmă, iar acum, din acel orăşel nu mai rămăseseră decât nişte ruine negre pe o câmpie. O mare de flori roz crescuse între resturile clădirilor. Zidurile carbonizate ale hotelurilor erau înşirate pe malul lacului, iar turnul de cărămidă al unui ceas încă mai era în picioare, la câteva străzi distanţă de lac, ceasul fiind definitiv oprit la 8.15.
Simfonia era înarmată şi în stare de alertă maximă, Olivia şi Eleanor aflându-se în partea din spate a primei căruţe, pentru a fi mai protejate, însă nu văzură nici urmă de viaţă omenească. Doar nişte căprioare păşteau pe bulevardele năpădite de iarbă, iepuri se adăposteau în umbre cenuşii, iar pescăruşi vegheau de pe felinare.
Simfonia vână două căprioare pentru cină, smulse săgeţile din coastele lor şi le legă pe capotele primelor două căruţe. Drumul de pe malul lacului era un complicat mozaic de asfalt spart şi iarbă.
În partea îndepărtată a orăşelului, ajunseră la limitele incendiului, un loc unde copacii erau mai înalţi, iar iarba şi florile arătau altfel. Chiar dincolo de locul unde se terminau urmele incendiului, găsiră un teren vechi de baseball unde se opriră pentru a lăsa caii să pască. Tribunele erau pe jumătate prăbuşite în iarba înaltă. Trei instalaţii de reflectoare luminaseră acest teren, dar două
se prăbuşiseră. Kirsten îngenunche pentru a atinge sticla groasă a unei lămpi masive, încercând să-şi imagineze electricitatea care o făcuse să funcţioneze, din ea revărsându-se lumină. Un greier ateriză pe mâna ei, apoi sări mai departe.
— Nici măcar nu te puteai uita direct la ele, spuse Jackson.
Nu-i plăcuse prea mult baseballul, dar, în copilărie, se dusese la câteva meciuri, stând îndatoritor în tribune alături de tatăl lui.
— O să stai acolo toată ziua? întrebă Sayid, iar Kirsten se uită
urât la el, însă se întoarse la treabă.
Tăiau iarbă pentru cai, ca să o ia cu ei în caz că, mai departe pe drum, întâlneau vreun loc unde nu exista hrană pentru animale.
Eleanor stătea singură în umbra primei căruţe, fredonând fals, împletind şi despletind fire de iarbă. Vorbise foarte puţin de când o găsiseră.
Cercetaşii raportară existenţa unei şcoli chiar dincolo de capătul terenului.
117
— Mai luaţi doi oameni şi căutaţi instrumente în şcoală, le spuse dirijoarea lui Kirsten şi lui August.
Porniră într-acolo împreună cu Jackson şi cu Viola. Era mai răcoare în pădure, iar pământul se simţea moale sub picioare datorită acelor de pin căzute.
