de obicei când încearcă să spună ceva amuzant, audienţa ei pare să
nu înţeleagă gluma.
Elizabeth şi căţeluşa o privesc fix.
— Te rog, nu plânge, îi zice ea lui Elizabeth, ai cărei ochi strălucesc. Serios, nu. E prea mult.
— Îmi pare rău, rosteşte Elizabeth pentru a treia oară.
Acea iritantă voce mică. „Pare o cu totul altă persoană când se află în faţa camerei de filmat.”
— Încetează să-ţi ceri scuze.
Elizabeth clipeşte.
— Lucrezi la proiectul tău secret.
Priveşte prin cameră. Rămâne tăcută, iar după un moment, Miranda cedează curiozităţii şi se aşază pe duşumea alături de Elizabeth ca să vadă camera din perspectiva ei. Tablourile şi desenele sunt prinse pe pereţi. Notiţe despre structură şi cronologie acoperă o tablă masivă. Patru planuri ale povestirii sunt lipite de pervazul ferestrei.
— Ce se întâmplă mai departe? întreabă Miranda.
Îi este mai uşor să-i vorbească lui Elizabeth stând alături de ea, fără a trebui s-o privească.
— Nu ştiu.
— Ba ştii.
— Aş vrea să-ţi pot spune cât de rău îmi pare, zice Elizabeth. dar mi-ai spus să nu-mi mai cer scuze.
— Ceea ce ai făcut e cumplit.
— Nu cred că sunt o persoană cumplită, zice Elizabeth.
— Nimeni nu crede vreodată că e cumplit, nici chiar cei care chiar sunt. Este un fel de mecanism de supravieţuire.
— Cred că asta se întâmplă pentru că trebuia să se întâmple.
Vocea lui Elizabeth e foarte moale.
— Aş prefera să nu cred că urmez un scenariu, spune Miranda, dar este obosită, în cuvintele ei nu există nicio înţepătură, e trecut de patru dimineaţa şi este prea târziu în toate sensurile.
Elizabeth nu zice nimic, doar îşi strânge genunchii la piept şi 99
suspină.
Peste trei luni, Miranda şi Arthur vor sta într-o sală de conferinţe, alături de avocaţii lor, pentru a stabili termenii finali ai acordului de divorţ, în vreme ce paparazzii vor fuma pe trotuar, iar Elizabeth împachetează ca să se mute în casa cu felinar cu semilună lângă
piscină. Peste patru luni, Miranda se va întoarce în Toronto, divorţată la 27 de ani, studiind pentru a-şi lua o diplomă în comerţ, cheltuindu-şi pensia alimentară pe haine scumpe şi consultaţii cu stiliştii, deoarece a ajuns să înţeleagă că hainele sunt o armură; îl va suna pe Leon Prevant ca să-l roage s-o angajeze, iar o săptămână
mai târziu se va întoarce la Neptune Logistics, de data asta într-un post mai interesant, fiindu-i subordonată lui Leon la Departamentul relaţii cu clienţii, cunoscând o ascensiune rapidă în cadrul companiei, până când, după patru sau cinci ani, va ajunge să
călătorească permanent printr-o duzină de ţări şi să locuiască mai mult prin hoteluri, o perioadă în care trăieşte o viaţă pe care o consideră că înseamnă libertate şi în care se culcă ocazional cu vecinul de la parter, dar refuză a se întâlni cu cineva. Şopteşte „Nu regret nimic” în oglinzile a sute de hoteluri de la Londra la Singapore, iar dimineaţa se îmbracă în haine care o fac invincibilă, o viaţă în care momentele de pustietate în suflet şi de dezamăgire sunt minime, în care, pe la 35 de ani, se simte competentă şi, în sfârşit, mai în largul ei în lume, studiind limbi străine în sălile de aşteptare de la clasa întâi şi călătorind în fotolii confortabile peste oceane, întâlnindu-se cu clienţi şi trăindu-şi slujba, respirându-şi slujba până nu mai este sigură unde se termină ea şi unde începe slujba ei, aproape mereu iubindu-şi viaţa, dar adesea e singură, iar noaptea, în camerele de hotel, desenează povestirile Staţiei Eleven.
Dar înainte există acest moment, această cameră luminată de veioză: Miranda stă pe duşumea alături de Elizabeth, a cărei respiraţie miroase rău a vin, şi se lasă pe spate până când se sprijină
de duritatea liniştitoare a cadrului uşii. Elizabeth, care plânge puţin, îşi muşcă buzele, şi amândouă se uită la desenele şi la tablourile agăţate pe toţi pereţii. Căţeluşa devine atentă şi priveşte fereastra de care s-a lovit un fluture de noapte, iar pentru o clipă totul rămâne nemişcat. Staţia Eleven este pretutindeni în jurul lor.
100
16
O transcriere a unui interviu realizat de François Diallo, bibliotecar al oraşului New Petoskey, editor şi redactor al New Petoskey News, la 26 de ani după ultimul dineu dat de Miranda şi Arthur în Los Angeles şi la 15 ani după apariţia gripei georgiene: FRANÇOIS DIALLO: Mulţumesc că ţi-ai găsit răgaz să stai de vorbă cu mine, astăzi.
KIRSTEN RAYMONDE: Cu plăcere. Ce scrii?
DIALLO: Este sistemul meu de stenografiere. Eu l-am inventat.
RAYMONDE: Este mai rapid?
DIALLO: Mult mai rapid. Pot să scriu un interviu în timp real, apoi să-l transcriu. Acum, apreciez că stai de vorbă cu mine în după-amiaza aceasta. După cum ţi-am spus ieri, tocmai am început să fac un ziar şi am luat interviuri tuturor celor care au trecut prin New Petoskey.
RAYMONDE: Nu sunt sigură că am prea multe veşti să-ţi dau.
DIALLO: Dacă ai povesti despre oraşele prin care aţi trecut, asta ar însemna ştiri pentru noi. Lumea a devenit atât de locală, nu-i aşa? Auzim poveşti de la negustori, desigur, dar majoritatea oamenilor nu-şi mai părăsesc oraşele. Cred că cititorii mei vor fi interesaţi să afle ce au de spus oamenii care, după colaps, au umblat prin alte locuri.
RAYMONDE: Bine.
DIALLO: Mai mult decât atât, publicarea unui ziar a reprezentat un proiect revigorant, dar m-am gândit că n-are rost să mă limitez la un ziar. De ce să nu creez o istorie orală a vremurilor pe care le trăim şi o istorie orală a colapsului? Cu permisiunea ta, voi publica fragmente din acest interviu în următoarea ediţie, dar voi păstra întregul interviu pentru arhiva mea.
