"Unleash your creativity and unlock your potential with MsgBrains.Com - the innovative platform for nurturing your intellect." » » ,,Simfonia itinerantă'' de Emily St. John Mandel

Add to favorite ,,Simfonia itinerantă'' de Emily St. John Mandel

Select the language in which you want the text you are reading to be translated, then select the words you don't know with the cursor to get the translation above the selected word!




Go to page:
Text Size:

— Armele întâi, îi şopti el la ureche. Eu mă ocup de cel din stânga. Unu, doi…

Iar la trei, bărbaţii care aveau arme de foc se prăbuşiră, unul uitându-se pe lângă săgeata care îi ieşea din frunte, celălalt 263

încleştându-şi mâine pe cuţitul lui Kirsten, care i se înfipsese în piept. Cu două împuşcături rapide, dirijoarea îi termină pe ceilalţi doi. Luară armele, îi târâră pe bărbaţi în pădure, pentru a fi hrană

animalelor, apoi intrară în Mackinaw City ca să joace Romeo şi Julieta.

Ea sperase că nu va exista un al treilea.

— Au fost un cer nou şi un pământ nou, şopti arcaşul.

Imediat după aceea, ea văzu expresia de pe chipul lui August şi îşi dădu seama că omul cu puşcă fusese primul ucis de el – avusese un noroc colosal să ajungă în Anul 20 fără a trebui să omoare pe cineva –, iar dacă n-ar fi fost atât de obosită, dacă n-ar fi avut nevoie de toate forţele pentru a continua să respire având în vedere cumplita veste dată de Sayid, poate că i-ar fi spus ce ştia ea: „Este posibil să supravieţuieşti, dar nu neafectat, căci îi vei vedea pe aceşti bărbaţi în toate nopţile vieţii tale.”

Unde era profetul? Merseră mai mult în tăcere, împietriţi de durere, Sayid şchiopătând, atenţi să audă lătratul câinelui.

Indicatoarele către aeroport îi conduseră departe de lac, spre ieşirea din oraş, pe străzi rezidenţiale cu case construite pe structuri din lemn. Câteva acoperişuri se prăbuşiseră acolo, majoritatea sub greutatea copacilor căzuţi. În lumina dimineţii exista o frumuseţe în această decrepitudine, lumina soarelui scoţând în evidenţă florile care răsăriseră prin pietrişul aleilor de mult distruse, verande acoperite cu muşchi de un verde strălucitor, o tufă cu flori albe părând însufleţită datorită mulţimii de fluturi. Această lume uimitoare! O durere în gâtul lui Kirsten. Casele se răriră, spaţiile dintre alei fiind tot mai mari, iar acum, banda din dreapta drumului era înţesată de maşini, exoschelete ruginite pe cauciucuri dezumflate. Când se uită pe geamuri, văzu doar gunoaie din vechea lume, pungi mototolite în care se aflaseră chipsuri, resturi de cutii de pizza, obiecte electronice cu butoane şi ecrane.

Când ajunseră pe autostradă, zăriră un indicator spre aeroport, dar găsirea aeroportului ar fi fost simplă chiar şi doar urmând blocajul traficului. Se părea că toată lumea încercase să ajungă

acolo, la sfârşit, chiar înainte de a rămâne fără benzină sau înainte de a-şi abandona maşinile din cauza aglomeraţiei, sau înainte de a muri de gripă la volan. Nu se zărea nici urmă de profet, nicio mişcare printre coloanele nesfârşite de maşini care străluceau în lumina soarelui.

Merseră pe acostamentul cu pietriş. Dădură peste un loc unde iedera se întinsese dinspre pădure şi acoperise acri întregi din 264

autostradă cu verde. Păşiră peste ea, Kirsten simţind frunzele moi sub sandalele cu care era încălţată. Toate simţurile îi erau încordate, încercând să intuiască locul unde se afla profetul – în spate sau în faţă? –, dar nu desluşiră decât agitaţia lumii din jurul lor, cicadele, păsările, libelulele, o familie de căprioare. Alinierea maşinilor era strâmbă, unele fiind oprite în unghiuri ciudate, altele fiind proptite în bara de protecţie a celor din faţă, unele pe jumătate ieşite de pe drum. Ştergătoarele de parbriz erau ridicate, bălţi de lanţuri ruginite încurcându-se în jurul unora dintre roţi. Ninsese atunci, probabil abundent, iar autostrada nu fusese deszăpezită. Maşinile alunecaseră şi derapaseră pe zăpada tasată şi pe gheaţă.

— Ce este? întrebă August, iar ea îşi dădu seama că se oprise.

Gripa, zăpada, blocajul, decizia: să stai în maşina blocată acum de celelalte maşini adunate în spate, lăsând motorul la ralanti pentru a avea căldură până se termina combustibilul? Sau să-ţi abandonezi maşina, luând-o pe jos, poate cu copii mici, dar unde să

te duci? Mai departe, către aeroport? Înapoi acasă?

— Vezi ceva? întrebă Sayid în şoaptă.

August îl susţinuse ultimii aproape doi kilometri, braţul lui Sayid aflându-se pe umerii lui.

„Văd totul.”

— Nimic, spuse Kirsten.

Cândva, cunoscuse un bătrân în apropiere de Kincardine, care jurase că oamenii omorâţi îşi urmează ucigaşii până la mormânt, iar ea se gândi la asta în timp ce mergea – suflete târâte pe drum ca nişte cutii de conserve legate cu o sfoară. La felul în care zâmbise arcaşul chiar la sfârşit.

O luară pe breteaua spre aeroport şi, la mijlocul după-amiezii, ajunseră la barieră. O placă străveche care indica faptul că acolo era carantină din cauza gripei georgiene, un şir de conuri de trafic răsturnate şi garduri de plastic portocaliu pe jos. Gândul de a ajunge până aici pe jos, prin viscol, disperat să scapi de boala din oraş, iar până la urmă să ajungi la semnul acesta şi, citindu-l, să

înţelegi că nu va fi posibil să scapi. Poate că eşti bolnav deja, poate că duci în braţe un copilaş care are febră. Kirsten îşi îndepărtă

privirea de la barieră şi, fără să se uite, ştiu că existau schelete în pădurea de acolo. Unii oameni probabil că s-au întors pe urmele proprii kilometri întregi, au încercat să găsească o altă cale de scăpare de boala care era pretutindeni, de care deja nu se mai putea scăpa. Alţii, bolnavi sau foarte obosiţi, au ieşit de pe drum şi s-au întins pe spate, pentru a privi zăpada căzând pe ei, pentru a privi 265

cerul rece. „Noaptea trecută, am visat că am văzut un avion.” Se opri copleşită de amintirea lui Dieter, iar în acel moment, auzi lătratul îndepărtat al unui câine.

— Kirsten, rosti August peste umăr.

Ea văzu pe chipul lui că nu auzise ce auzise ea.

— Aproape că am ajuns.

— Hai în pădure! spuse ea încet. Cred că am auzit câinele profetului.

Îl ajutară pe Sayid să coboare de pe drum. Era foarte palid acum.

Se prăbuşi în tufe şi închise ochii.

În tăcerea care urmă după lătratul câinelui, Kirsten se ghemui în tufe şi îşi ascultă bătăile inimii. Profetul şi oamenii lui se aflaseră

la ceva distanţă în spatele lor. Trecu mult timp până le auziră paşii.

Sunetul păru ciudat de amplificat, însă ea ştia că era doar tensiunea care o cuprinsese, simţurile ascuţindu-i-se din cauza fricii. Lumina soarelui care cădea pe această fâşie de drum era filtrată prin frunze, iar primul lucru pe care îl văzu fu ţeava lungă a puştii profetului intrând şi ieşind din umbră în timp ce înainta. El conducea grupul, senin şi fără a se grăbi, câinele ţopăind pe lângă picioarele lui.

Băiatul care, în acea dimineaţă, scăpase din ambuscada lui Kirsten şi August avea acum o armă de foc, maceta fiindu-i legată pe spinare, iar în spatele lor mergeau un bărbat care avea o armă

complicată, aşa cum Kirsten nu mai văzuse niciodată, o arbaletă

metalică ameninţătoare, cu patru săgeţi scurte pregătite, şi un al patrulea om, cu o armă de foc.

„Nu vă opriţi! Nu vă opriţi!” Însă, când câinele trecu pe lângă tufa în care se ascundea Kirsten, încetini şi îşi ridică botul. Kirsten îşi ţinu respiraţia. Îşi dădu seama că nu se îndepărtase suficient de mult de drum. Se afla la nici zece paşi distanţă.

— Ai mirosit ceva, Luli? întrebă omul cu arbaleta.

Câinele lătră o dată. Kirsten îşi ţinu respiraţia. Bărbaţii se adunară în jurul câinelui.

Are sens