Îşi întoarse capul şi se uită în ochii albaştri şi morţi ai profetului.
Urechile îi răsunau. Simţi vibraţia copitelor în asfalt. August îi strigă
numele, iar ea îşi ridică privirea în vreme ce cercetaşii din avangarda Simfoniei se iviră călări de după cotul drumului, ca o viziune dintr-un vis, Viola şi Jackson, lumina soarelui scânteind pe armele lor şi pe binoclul care atârna de gâtul Violei.
— Vrei asta? o întrebă August ceva mai târziu.
Kirsten şedea lângă profet, privindu-l fix în timp ce Jackson îl ajută pe Sayid să iasă din pădure, iar August şi Viola căutară prin bagajele care aparţinuseră profetului şi oamenilor săi.
— L-am găsit în geanta profetului.
Un exemplar din Noul Testament lipit cu bandă adezivă. Kirsten îl deschise la nimereală. Aproape ilizibile, se vedeau nişte note pe margine, semne de exclamare şi sublinieri.
O bucată împăturită de hârtie căzu din carte. Era o pagină ruptă
din Dr. Eleven, vol. 1, nr. 1: Staţia Eleven, prima pagină care nu aparţinea exemplarelor ei pe care o vedea. Toată pagina era dedicată
270
unei singure imagini: dr. Eleven îngenuncheat lângă trupul căpitanului Lonagan, mentorul şi prietenul lui. Se află într-o încăpere pe care doctorul Eleven o foloseşte uneori pentru şedinţe, o zonă dintr-un birou, cu un perete de sticlă prin care se văd oraşul, podurile şi insulele, şi ambarcaţiunile. Dr. Eleven este tulburat şi îşi acoperă gura cu o mână. Un asociat se află şi el acolo, o bulă de text plutind deasupra capului său: „Doctore Eleven, eraţi secundul lui.
În absenţa lui, trebuie să preluaţi conducerea.”
„Cine erai tu? Cum de ai ajuns în posesia acestei pagini?” Kirsten îngenunche lângă profet, lângă băltoaca formată de sângele lui, însă
el nu era decât un alt mort pe drum, fără răspunsuri, purtătorul unei alte poveşti de nepătruns despre plecarea dintr-o lume şi intrarea în alta. Unul dintre braţe era întins spre ea.
Stând pe vine lângă ea, August îi vorbi din nou:
— Simfonia se află la doar câteva ore distanţă în urma noastră, rosti el cu mare blândeţe. Viola şi Jackson se întorc la ea, iar noi trei vom merge mai departe spre aeroport. Nu e departe.
„Toată viaţa mea, am umblat prin această lume murdară.” După
ce plecase din Toronto împreună cu fratele ei, după acel prim an pe care nu şi-l amintea, fratele ei fusese chinuit de coşmaruri.
— Drumul, spunea el mereu când îl trezea şi îl întreba ce visase.
Sper că nu-ţi vei aminti niciodată.
Profetul era cam de-o seamă cu ea. Indiferent ce devenise profetul, cândva, el fusese un băiat care rătăcea pe drumuri şi poate că avusese ghinionul să-şi amintească totul. Kirsten atinse chipul profetului, îi închise ochii şi puse pagina împăturită din Staţia Eleven în mâna lui.
271
51
Când Sayid, August şi Kirsten plecară de lângă cadavrele de pe drum, reluându-şi mersul lent spre aeroport, câinele profetului îi urmă la oarecare distanţă. Când se opriră pentru a se odihni, câinele se aşeză la câţiva metri depărtare.
— Luli, rosti Kirsten. Luli.
Îi aruncă o bucăţică uscată de carne de vânat, iar câinele o prinse din zbor. Se apropie şi o lăsă să-l mângâie pe cap. Ea îşi trecu degetele prin blana groasă de la baza gâtului lui. Când porniră din nou la drum, câinele rămase aproape de ea.
După câteva sute de metri, drumul coti şi ieşi din pădure, clădirea terminalului apărându-le masivă în faţa ochilor: un monolit de beton cu două niveluri strălucind peste o parcare cât un ocean.
Kirsten ştia că, aproape sigur, erau deja supravegheaţi, însă nu văzu nicio mişcare în peisaj. Câinele chelălăi şi îşi ridică botul.
— Simţiţi mirosul? întrebă Sayid.
— Cineva frige o căprioară, spuse August.
Drumul se despărţi în faţa lor, câte o alee ducând la Sosiri, Plecări şi Parcare.
— Încotro?
— Hai să ne prefacem că e o cale de a pleca de pe acest continent.
Sayid avea o expresie detaşată. Ultima dată când văzuse un aeroport fusese cu două luni înainte de colaps, când se întorsese acasă după
ce îşi vizitase familia la Berlin şi aterizase pe aeroportul O’Hare din Chicago. Hai să mergem la Plecări.
Aleea spre Plecări urca spre o intrare de la nivelul al doilea, un şir de uşi rotative din sticlă şi oţel, un autobuz municipal sclipind în lumina soarelui. Se aflau la 300 de metri de uşi când un fluier sună scurt, de trei ori. Două santinele apărură din spatele autobuzului, o femeie şi un bărbat, arbaletele lor fiind aţintite spre sol.
— Ne cerem scuze pentru arbalete, spuse cu voce plăcută
bărbatul, dar mă tem că este o măsură de precauţie necesară…
Dar se opri confuz fiindcă arbaleta femeii căzuse pe asfalt, iar ea alega spre nou-veniţi, râdea şi le striga numele şi încerca să-i îmbrăţişeze pe toţi odată.
În acel an, 320 de oameni locuiau în aeroportul din Severn City, 272
