Un bătrân şedea pe o bancă, la o oarecare distanţă de spectacol, privind-o apropiindu-se. Îşi răsese tot părul de pe cap şi purta la gât o eşarfă de mătase legată cu un nod complicat. Văzu licărirea cerceilor, patru ineluşe în lobul stâng. Nu dorea să stea de vorbă cu nimeni, dar când îl observă era deja prea târziu ca să-i întoarcă
spatele fără a fi nepoliticoasă, aşa că dădu din cap spre el şi se aşeză
la celălalt capăt al băncii.
— Eşti Kirsten Raymonde. Mai avea urme de accent englezesc.
Eu sunt Clark Thompson.
— Îmi cer scuze, spuse ea, am făcut cunoştinţă mai devreme, nu-i aşa?
— Urma să-mi permiţi să te duc într-un tur al muzeului meu.
— Mi-ar face plăcere să-l văd. Poate mâine. Sunt foarte obosită
în seara asta.
— Înţeleg. Rămaseră în tăcere vreme de câteva minute. Mi s-a spus că Simfonia va sosi în curând, rosti el.
Ea încuviinţă din cap. Avea să fie o altă Simfonie acum, fără
Dieter. Tot ce-şi dorea era să doarmă. Se auzi zgomot de gheare pe 275
duşumea când Luli se apropie de ea. Se aşeză alături şi îşi puse botul în poala ei.
— Câinele acesta pare să-ţi fie devotat.
— Este prietenul meu.
Clark îşi drese glasul.
— Am petrecut mult timp cu Charlie, în acest ultim an. A pomenit faptul că te interesează electricitatea. Se ridică şi se sprijini în baston. Ştiu că eşti obosită, spuse el. Înţeleg că ai avut câteva zile grele. Dar e ceva ce cred că ai vrea să vezi.
Ea se gândi o clipă înainte de a accepta. Nu era în obiceiul ei să-i urmeze pe străini, dar el era în vârstă şi se mişca încet, iar ea avea trei cuţite la brâu.
— Unde mergem?
— În turnul de control al traficului aerian.
— Afară?
El mergea în faţa ei. Ea îl urmă printr-o uşă din oţel de lângă
intrarea în muzeu, în jos pe nişte scări neluminate şi în noaptea de afară. Cântecul greierilor, un mic liliac săgetând prin aer în urmărirea prăzii. De pe pistă, concertul era o pată de lumină în Sala C.
De aproape, avioanele erau mai mari decât şi-ar fi imaginat. Îşi ridică privirea spre geamurile întunecate, spre arcuirea aripilor. Era imposibil de imaginat că aceste maşinării enorme se ridicaseră
vreodată în aer. Clark mergea încet. Ea văzu din nou pisica, alergând repede la baza turnului de control, auzi chiţăitul unui şoarece când fu prins. Uşa din oţel a turnului se deschise, iar ea se pomeni într-o mică încăpere unde o santinelă se uita printr-o fereastră de control, lumina lumânării reflectându-se din uşile liftului. Uşa spre scări era proptită cu o piatră.
— Sunt nouă etaje, spuse Clark. Mă tem că s-ar putea să dureze ceva timp.
— Nu mă grăbesc.
Era liniştitor să urce cu el. Părea că nu se aştepta ca ea să stea de vorbă cu el. O ascensiune lentă pe scările umbrite, palierele luminate de lună, sunetul bastonului lovind oţelul. Respiraţia lui era anevoioasă. Pe fiecare palier se oprea ca să se odihnească, la un moment dat atât de mult, încât Kirsten aproape că adormi înainte de a-l auzi pornind din nou, sprijinindu-se de balustradă. Câinele se întindea pe fiecare palier şi scotea un suspin teatral. Erau ferestre deschise la fiecare etaj, dar în noaptea aceea nu se simţea nicio adiere, iar aerul era fierbinte şi încremenit.
276
— Am citit acel interviu pe care l-ai dat cu ani în urmă, spuse el când ajunseră la etajul şase.
— Pentru ziarul din New Petoskey.
— Da. Clark îşi ştergea fruntea cu o batistă. Mâine, vreau să
vorbesc cu tine despre asta.
La etajul nouă, Clark bătu codat cu bastonul în uşă, apoi fură
primiţi într-o cameră octogonală, cu pereţi de sticlă şi o mulţime de ecrane întunecate, patru oameni cu binocluri supraveghind pista, terminalul, umbrele din grădini, gardul-barieră. Câinele adulmecă
în jur. Era dezorientant să te afli atât de sus faţă de sol. Avioanele străluceau palid sub stele. Concertul din Sala C părea să se fi terminat.
— Uită-te aici, spuse Clark, spre sud. Asta am vrut să vezi.
Ea privi în direcţia indicată de degetul lui, spre un loc de la orizontul sudic, unde stelele păreau mai puţin luminoase decât oriunde în altă parte pe cer.
— A apărut cu o săptămână în urmă, zise el. Este lucrul cel mai extraordinar. Nu ştiu cum au făcut asta la o scară atât de mare.
— Nu ştii cine cum ce a făcut?
