— Ce anume?
Nu era atentă. Le auzi pe cele trei fetiţe ciondănindu-se în fundal.
285
— Ce datorii mai ai pentru creditele studenţeşti?
Ea îi spusese cândva, dar el nu-şi amintea suma.
— Patruzeci şi şapte de mii de dolari, zise ea, iar el desluşi speranţa din vocea ei, acel nu-îndrăznesc-să-sper, neîncrederea.
— Vreau să ţi-i plătesc eu.
Nu pentru asta erau banii? Asta avea să însemne viaţa lui în cele din urmă, după toţi aceşti ani în care nu reuşise să câştige Oscaruri, după acest şir de declinuri ale box-office-ului. Va fi cunoscut drept omul care şi-a dăruit averea. Avea să păstreze doar atâţia bani cât să aibă din ce trăi. Îşi va cumpăra un apartament în Ierusalim, îl va vedea pe Tyler în fiecare zi şi o va lua de la capăt.
— Arthur, rosti ea.
— Dă-mi voie să fac asta pentru tine.
— Arthur, e prea mult.
— Nu este. Cât timp ţi-ar lua să plăteşti tu, întrebă el cu blândeţe, la rata pe care o ai acum?
— O să am vreo şaizeci şi cinci de ani, dar este datoria făcută de mine, eu…
— Atunci, dă-mi voie să te ajut, spuse el. Fără nicio obligaţie. Îţi promit. Vino în cabina mea după spectacolul din seara asta şi îngăduie-mi să-ţi dau un cec.
— Ce le voi zice părinţilor mei? Dacă le spun, vor vrea să ştie cum am obţinut banii.
— Zi-le adevărul. Spune-le că un actor excentric ţi-a dat un cec de patruzeci şi şapte de mii de dolari, fără nicio obligaţie.
— Nici nu ştiu cum să-ţi mulţumesc, zise ea.
După ce încheie convorbirea, simţi o pace neaşteptată. Va arunca peste bord tot ce putea fi aruncat, această greutate reprezentată de bani şi posesiuni, şi, făcând asta, va fi un om mai uşor.
— Cincisprezece minute, anunţă directorul de scenă de dincolo de uşă.
— Mulţumesc, cincisprezece, rosti Arthur şi începu să-şi recitească replicile de la început.
Când ajunse la „eşti cea dintâi născută, vorbeşte-ntâi”, se uită la ceas. Era abia şase dimineaţa în Israel, dar ştia că Tyler şi Elizabeth se trezesc devreme. Negocie cu fosta lui soţie:
— Două minute, Elizabeth, ştiu că se pregăteşte pentru şcoală, însă vreau doar să-i aud vocea.
Închise ochii şi ascultă foşnetele telefonului transferat în mâinile micuţe ale fiului său. Cel dintâi născut, singurul meu născut, inima mea.
286
— De ce ai sunat?
Acea mică voce suspicioasă. Îşi aminti că Tyler era supărat pe el.
— Am vrut să te salut.
— Atunci, de ce n-ai venit la ziua mea?
Arthur îi promisese că va veni în Ierusalim de ziua lui, dar făcuse promisiunea cu zece luni în urmă şi, sincer, uitase de ea până când Tyler îl sunase, cu o zi în urmă. Scuzele lui Arthur nu ţinuseră.
— Nu pot ajunge acolo, amice. Aş veni dacă aş putea. Dar nu o să vii tu la New York, în curând? Nu ne vedem săptămâna viitoare?
Tyler nu avu nimic de comentat la asta.
— Pleci la New York în seara asta, nu?
— Bănuiesc.
— Ai citit comicsurile pe care ţi le-am trimis?
Tyler nu spuse nimic. Arthur se aşeză pe o canapea şi îşi sprijini fruntea în palmă.
— Ţi-au plăcut, Tyler? Comicsurile acelea?
— Da.
— Zece minute, spuse directorul de scenă la uşă.
— Mulţumesc, zece. M-am uitat la comicsurile alea, zise Arthur, dar nu cred că am înţeles pe deplin despre e este vorba. Speram că, poate, mi-ai putea explica.
— Ce-i cu ele?
