puseră întrebări despre Miranda în timp ce el făcea semn unui taxi.
Oare o băgaseră din nou în tabloide după ce îl vizitase cu două
săptămâni în urmă? Simţi vechea vinovăţie. Ea nu ceruse niciodată
nimic din toate astea.
— Intersecţia Queen West cu Spadina, îi spuse el şoferului unui taxi portocaliu cu verde şi îşi sprijini fruntea ca să se uite la peisajul de pe Queen Street.
Cândva, locuise în zonă, dar toate magazinele şi cafenelele pe care le ştia dispăruseră. Se gândi la o cină luată în apropiere de Queen West cu Spadina, un loc pe care îl frecventase împreună cu Clark, când aveau 17 ani. Nu-şi putu aminti exact unde se aflau, dar îl găsi în cele din urmă, puţin mai departe spre est decât se aşteptase.
Deşi trecuseră atâtea decenii, locul părea straniu de neschimbat.
Acelaşi şir de separeuri cu tapiţerie roşie, taburete de-a lungul barului, un ceas străvechi pe perete. Oare era posibil ca aceasta să
fie aceeaşi chelneriţă? Nu, se înşela, pentru că femeia de 50 de ani care îl servise cu cafea când el avea 17 ani era imposibil să aibă
acum tot 50 de ani. Îşi aminti că venea aici cu Clark, la trei sau patru, sau uneori chiar la cinci dimineaţa, având, la vremea aceea, impresia că aia era maturitatea, iar acum, că fusese un vis. Visul durase doar o clipă, dar clipa fusese strălucitoare: amândoi făceau cursuri de actorie, Arthur lucrând ca ospătar, în vreme ce Clark toca o mică moştenire. De fapt, privind retrospectiv, Clark era magnific.
De aproape doi metri şi slab, cu o înclinaţie spre costume vintage şi cu jumătate de păr ras, iar cealaltă tăiată neglijent şi vopsită în roz sau, ocazional, în turcoaz ori purpuriu, cu ochii fardaţi la ocazii speciale, acel captivant accent tărăgănat de şcoală britanică.
Sendvişul cu brânză la grătar al lui Arthur sosi. Se gândi să-l sune pe Clark, să-i spună doar: „N-o să ghiceşti niciodată de unde te sun”, dar se răzgândi. Îşi dori să-l sune pe fiul lui, dar era patru dimineaţa în Israel.
Arthur îşi termină cina şi luă un taxi ca să se întoarcă la teatru, unde mai avea puţin timp. Se aşeză pe o canapea din cabina lui şi se uită peste scenariu – îşi ştia replicile pe de rost, dar avea obiceiul să încerce să reţină câte ceva şi din replicile celorlalţi, pentru că îi plăcea să ştie ce va urma –, însă, înainte să ajungă la sfârşitul primului act, se auzi o bătaie în uşă. Când se ridică, încăperea nu se învârti cu adevărat, dar nici nu rămase la fel nemişcată cum ar fi trebuit. Tanya trecu pe lângă el şi intră în cameră.
282
— Arăţi ca naiba, spuse ea. E totul în regulă?
— Sunt obosit, spuse el. Iarăşi am avut insomnie.
O sărută, iar ea se cocoţă pe una din canapele. Buna dispoziţie pe care o simţea ori de câte ori o vedea. Ca întotdeauna, fu captivat de tinereţea ei excesivă. Abia dacă avea puţin mai mult de jumătate din vârsta lui. Treaba ei era să aibă grijă de cele trei mici actriţe care jucau versiunile din copilărie ale fiicelor lui Lear.
— Ai uitat că urma să ne întâlnim la micul dejun, nu-i aşa?
El se plesni peste frunte.
— Îmi pare atât de rău. Azi nu funcţionez la capacitate maximă.
Cât timp ai aşteptat?
— O jumătate de oră.
— De ce nu m-ai sunat?
— Mi-a murit bateria telefonului, spuse ea. E-n regulă. Poţi să te revanşezi cu un pahar de vin.
Asta era ceva ce adora la ea, felul în care trecea cu atâta uşurinţă
peste orice. „Ce plăcut este, se gândise el în ultima vreme, să fii cu o femeie care nu ţine supărarea.” Găsi în frigider o sticlă pe jumătate plină cu vin roşu – ei îi plăcea vinul rece – şi, în timp ce îi turna în pahar, observă că mâinile îi tremurau.
— Arăţi cu adevărat cumplit, zise ea. Eşti sigur că nu eşti bolnav?
— Doar obosit, cred.
Îi plăcea să se uite la ea cum bea vin, felul în care se concentra asupra gustului. Ea aprecia lucrurile bune, ceea ce se întâmpla doar atunci când creşteai cu bani puţini.
— Mai ai ciocolăţele din alea?
— Ştii ceva, cred că da.
Ea îi zâmbi – felul în care zâmbetul ei îl încălzea! – şi îşi puse paharul pe măsuţa de cafea. După câteva minute de scotocit în bufetul de lângă chiuvetă, flutură triumfător o cutiuţă aurie. Scoase o trufă de ciocolată neagră cu zmeură.
— Ce-i asta? întrebă ea între două bomboane, ridicând de pe măsuţa de cafea Dr. Eleven, vol. 1, nr. 1: Staţia Eleven.
— Fosta mea nevastă le-a adus cu două săptămâni în urmă.
— Care dintre ele?
El simţi o undă de tristeţe. Acesta era un semn că o apucase serios pe căi greşite, nu-i aşa? Să aibă mai mult de o soţie? Nu era foarte sigur cu ce greşise exact.
— Prima, Miranda. Nu sunt sigur ce să fac cu ele.
— Poftim? Nu le păstrezi?
— Nu citesc comicsuri, spuse Arthur. Ea mi-a dat două
283
