exemplare din fiecare, aşa că pe celelalte i le-am trimis fiului meu.
— Mi-ai zis că încerci să te lepezi de bunurile tale sau cam aşa ceva, nu?
— Exact. Sunt minunate, dar nu mai vreau alte lucruri.
— Cred că înţeleg. Tanya citea. Interesant subiect, spuse ea după
câteva pagini.
— Nu ştiu, zise el. Niciodată nu l-am înţeles cu adevărat. După
toţi aceşti ani, era o uşurare să recunoască asta faţă de cineva. Mai ales treaba cu Undersea. Toţi oamenii ăia aflaţi în pragul iadului, aşteptând, complotând, pentru ce?
— Mie îmi place, rosti Tanya. Desenele sunt cu adevărat bune, nu?
— Îi plăcea mai mult să deseneze decât să scrie dialogurile.
Abia acum îşi amintea asta. Cândva, deschisese uşa studioului Mirandei şi o privise lucrând preţ de câteva minute înainte ca ea să-şi dea seama că el era acolo. Arcuirea gâtul ei în timp ce stătea aplecată pe planşeta de desen, concentrarea ei absolută. Cât de vulnerabilă păruse când era absorbită de muncă.
— Este frumos.
Tanya studia o imagine din Undersea, o încăpere plină cu haşuri reprezentând arcadele făcute din mahon luat din pădurile scufundate ale Staţiei Eleven. Camera îi aminti lui Arthur de un loc unde fusese, dar nu-l putu identifica.
Ea se uită la ceas.
— Probabil că ar trebui să plec. Micuţele mele năzdrăvane trebuie să apară în cincisprezece minute.
— Stai, am ceva pentru tine.
Cu două săptămâni în urmă, un curier adusese un prespapier trimis de Miranda de la hotel, după întâlnirea cu el. Clark îl adusese la casa lor din Los Angeles, iar ea regreta că îl luase, fiind sigură că
el i-l adusese lui Arthur, nu ei, îi explica ea în bileţel, însă când el ridică globul de sticlă în lumină nu avu nicio amintire legată de el, nu-şi aminti când îl primiseră de la Clark şi, oricum, un prespapier era ultimul lucru pe care şi-l dorea în viaţa lui.
— E superb, spuse Tanya când el i-l dădu. Privi în adâncurile înnorate. Mulţumesc.
— Te sun dacă apare Kirsten aici. Ne vedem după spectacol.
Ea îl sărută.
— Desigur, zise ea.
După plecarea ei, se întinse pe canapea şi închise ochii, dar Kirsten apăru la uşa lui 15 minute mai târziu. Epuizarea lui căpăta 284
forţa unei boli. Picături de sudoare îi apărură pe frunte când se ridică. O lăsă să intre.
— Mama a cumpărat o carte cu tine pe copertă, spuse ea.
Se aşeză vizavi de el, pe cealaltă canapea.
Singura carte cu Arthur pe copertă era Dragă V. Simţi că i se face greaţă.
— Ai citit-o?
— Mama nu mă lasă s-o citesc. Zice că e nepotrivită.
— Aşa a spus? Nepotrivită?
— Da.
— Ei bine, zise Arthur, cred că existenţa cărţii e nepotrivită. Are dreptate să nu ţi-o dea.
Singura dată când o întâlnise pe mama lui Kirsten, ea îl încolţise ca să-l întrebe dacă are proiecte viitoare care să includă roluri pentru o fetiţă. El simţise nevoia s-o zgâlţâie. „Fetiţa ta este atât de mică, dorise el să-i spună. Las-o să fie copil, dă-i o şansă, nu ştiu de ce vrei asta pentru ea.” Nu înţelegea de ce oamenii voiau ca odraslele lor să joace în filme.
— Este cartea proastă?
— Aş vrea să nu fi existat. Dar mă bucur că ai trecut pe-aici, zise el.
— De ce?
— Am un cadou pentru tine.
Se simţi puţin vinovat când îi dădu comicsurile Dr. Eleven, pentru că, la urma urmelor, Miranda dorise ca el să le aibă, dar el nu voia comicsurile pentru că nu voia să aibă lucruri. Nu dorea nimic, cu excepţia fiului său.
Când rămase singur, Arthur îşi puse costumul. Stătu jos câteva minute, în gătelile lui, plăcându-i greutatea pelerinei de catifea. Îşi puse coroana pe măsuţa de cafea alături de struguri şi străbătu holul spre cabina de machiaj. Plăcerea de a fi cu alţi oameni. Se gândi că, probabil, mâncase ceva stricat. Poate la cină. Petrecu o oră
singur în cabina sa, unde bău ceai de muşeţel şi adresă cu voce tare replicile reflexiei proprii din oglindă, se plimbă, îşi apăsă pungile de sub ochi, îşi potrivi coroana. Când auzi anunţul că mai era o jumătate de oră până la începerea spectacolului, o sună pe Tanya.
— Vreau să fac ceva pentru tine, spuse el. O să ţi se pară foarte pe neaşteptate, dar mă gândesc la asta de o săptămână.
