— Ei bine, povesteşte-mi despre doctorul Eleven.
— Locuieşte pe o staţie spaţială.
— Serios. O staţie spaţială?
— Este ca o planetă, dar o planetă mică, rosti Tyler. De fapt, s-a cam defectat. A trecut printr-o gaură de vierme, aşa că se ascunde în spaţiu, dar sistemele sale s-au stricat, aşa că aproape toată
suprafaţa e acoperită cu apă.
Se ambala povestind.
— Toată suprafaţa e acoperită cu apă! Arthur îşi înălţă capul.
Fusese o greşeală să-l lase pe Tyler să plece atât de departe de el, dar poate că nu era o greşeală iremediabilă. Deci, trăiesc în apă, doctorul Eleven şi… oamenii lui?
— Trăiesc pe insule. Au un oraş alcătuit numai din insule. Au poduri şi bărci. Dar este primejdios din cauza căluţilor-de-mare.
— Căluţii-de-mare sunt primejdioşi?
— Nu sunt precum căluţii-de-mare pe care i-am văzut în acvariul din Chinatown, când am fost acolo, o singură dată. Sunt mari.
— Cât de mari?
— Foarte mari. Cred că sunt foarte mari. Sunt nişte chestii 287
uriaşe – nişte chestii uriaşe care ies din apă şi au ochi ca de peşte, iar oamenii îi călăresc şi ei vor să te prindă.
— Ce se întâmplă dacă un căluţ-de-mare te prinde?
— Te trage sub apă, iar apoi ajungi în Undersea.
— Undersea?
— Este un loc sub apă. Vorbea repede acum, captivat. Cei de acolo sunt duşmanii doctorului Eleven, dar nu sunt cu adevărat răi.
Vor doar să se ducă acasă.
— Amice, spuse Arthur, Tyler, vreau să ştii că te iubesc.
Tăcerea fu atât de lungă, încât ar fi putut crede că se întrerupsese convorbirea dacă nu ar fi auzit zgomotul făcut de o maşină care trecu pe-acolo. Probabil că băiatul stătea lângă o fereastră deschisă.
— Şi eu, zise Tyler.
Îi fu greu să-l audă. Vocea lui fusese atât de mică.
Uşa cabinei lui se întredeschise.
— Cinci minute, rosti directorul de scenă.
Arthur îşi flutură mâna drept răspuns.
— Amice, spuse el, trebuie să plec.
— Faci un film?
— Nu în seara asta, amice. Mă duc pe scenă.
— Bine. Pa, zise Tyler.
— La revedere. Ne vedem în New York, săptămâna viitoare.
Arthur închise telefonul şi stătu singur vreme de câteva minute.
Îi fu greu să-şi întâlnească privirea în oglinda din cabină. Era foarte obosit.
— Pe scenă! spuse regizorul.
Decorul Regelui Lear era magnific. O platformă înaltă fusese construită în partea din spate a scenei, pictată ca să arate ca un balcon cu coloane elaborate, cu piatră în faţă şi placaj simplu în spate. În primul act, platforma era camera de lucru a unui rege bătrân, iar Arthur trebuia să şadă într-un fotoliu purpuriu, în vreme ce sala se umplea de lume, cu profilul spre public, ţinându-şi coroana în mâini. Un rege obosit, la sfârşitul domniei, cu mintea poate nu la fel de pătrunzătoare cum fusese cândva, contemplând dezastruoasa împărţire a regatului său.
Sub scena principală, trei fetiţe se jucau bătând din palme într-o lumină blândă. La un semn al directorului de scenă, se ridicară şi dispărură în culise, luminile din casă se diminuară şi veni rândul lui Arthur să primească un semn pentru a se ridica şi a pleca. Ieşi pe întuneric în culise, ghidat de un asistent cu o lanternă, în timp 288
ce Kent, Gloucester şi Edmund intrară din dreapta scenei.
— Nu pricep, îi spusese Arthur regizorului, al cărui nume era Quentin şi pe care, în sinea lui, Arthur nu-l plăcea foarte mult. De ce stau aici sus?
— Ei bine, tu să-mi spui. Chibzuieşti la capriciile puterii, da? Te gândeşti la împărţirea Angliei. Te gândeşti la pensie. Interpretează
cum vrei. Dar ai încredere în mine, efectul vizual e reuşit.
