— Dar ce?
— Dar nu s-a trezit, rosti Sayid. Am aşteptat toată ziua următoare – eu legat, iar oamenii venind şi plecând –, iar după-amiază târziu a încetat să mai respire. Am văzut cum s-a întâmplat.
Ochii lui Kirsten se umplură cu lacrimi.
— Îi urmăream respiraţia, spuse Sayid. A devenit atât de palid.
Pieptul i se ridica şi cobora, şi a urmat o ultimă expiraţie şi atât. Am ţipat şi am încercat să-l readuc la viaţă, dar n-am reuşit… nimic n-a dat rezultate. Nimic. Ei s-au certat o vreme, apoi doi dintre ei au plecat şi, câteva ore mai târziu, s-au întors cu clarinetul.
256
49
Clarinetul îl ura pe Shakespeare – ăsta era adevărul. Ea avusese două specialităţi la facultate, teatru şi muzică, fiind în anul doi când lumea se schimbase şi având o obsesie faţă de teatrul experimental german din secolul XXI. La 20 de ani după colaps, iubea muzica Simfoniei, îi plăcea faptul că făcea parte din ea, însă considera că
insistenţa Simfoniei de a juca Shakespeare era insuportabilă.
Încercă să păstreze această opinie pentru sine, iar uneori reuşea.
Cu un an înainte de a fi răpită de oamenii profetului, şedea singură pe o plajă din Mackinaw City. Era o dimineaţă răcoroasă, ceaţa plutind peste apă. Trecuseră prin acest loc de mai multe ori decât îşi amintea, dar niciodată nu se sătura de el. Îi plăcea modul cum Upper Peninsula dispărea în zilele ceţoase, avea un sentiment de posibilităţi infinite când privea podul dispărând într-un nor.
În ultima vreme, se gândise să scrie ea o piesă şi să vadă dacă îl putea convinge pe Gil s-o pună în scenă cu actorii Simfoniei. Dorea să scrie ceva modern, ceva legat de această epocă în care aterizaseră
cumva. „Supravieţuirea n-o fi suficientă, îi spunea ea lui Dieter în disputele din serile târzii, dar, pe de altă parte, nici Shakespeare nu este.” El îi debitase argumentele obişnuite, cum că Shakespeare trăise într-o societate chinuită de molime, fără electricitate, la fel ca Simfonia Itinerantă. Dar ea îi zisese că diferenţa era că ei văzuseră
electricitatea, că ei văzuseră totul, priviseră colapsul civilizaţiei, iar Shakespeare nu făcuse aşa ceva. Pe vremea lui Shakespeare, minunile tehnologiei erau lucruri din viitor, nu din trecut şi cu atât mai puţin nu fuseseră pierdute.
— Dacă tu crezi că poţi scrie ceva mai bun, spusese el, de ce nu scrii o piesă pe care să i-o arăţi lui Gil?
— Nu cred că pot scrie ceva mai bun, îi zise ea. Nu asta spun.
Spun doar că repertoriul este inadecvat.
Cu toate astea, scrierea unei piese era o idee interesantă. Începu să scrie primul act pe ţărm, în dimineaţa următoare, dar nu trecu niciodată de începutul monologului de deschidere, pe care ea îl concepuse ca pe o scrisoare: „Dragi prieteni, mă simt incomensurabil de obosită, aşa că m-am dus să mă odihnesc în pădure.” Chiar atunci, atenţia îi fu distrasă de un pescăruş care coborî nu departe de picioarele ei. Ciuguli ceva dintre pietre, iar în clipa aceea, ea îl auzi pe Dieter apropiindu-se dinspre tabăra Simfoniei, cu două căni ciobite în care se afla zeama care era 257
considerată cafea în lumea nouă.
— Ce scrii? întrebă el.
— O piesă, zise ea şi împături hârtia.
El zâmbi.
— Ei bine, abia aştept s-o citesc.
În lunile care urmară, ea se gândi adesea la monologul de deschidere, cântărind acele prime cuvinte ca pe nişte monede sau pietricele frământate la nesfârşit într-un buzunar, dar fu incapabilă
să găsească propoziţia următoare. Monologul rămase un fragment îndesat adânc în rucsacul ei, până în ziua când, unsprezece luni mai târziu, membrii Simfoniei îl găsiră în orele de după răpirea clarinetului de către oamenii profetului şi se întrebară dacă nu cumva se uitau la un bilet lăsat de cineva care avea gânduri de sinucidere.
În vreme ce ei îl citeau, ea se trezea dintr-un somn nenatural, într-o poiană. Visase o încăpere, o sală de repetiţii de la facultate, impresia unui hohot de râs – cineva spuse o glumă –, iar ea încercă
să se agaţe de asta, ţinându-se strâns de aceste rămăşiţe pentru că
îi fu clar, chiar înainte de a se trezi complet, că totul era în neregulă.
Stătea întinsă pe o parte, în pădure. Se simţea otrăvită. Pământul era dur sub umărul ei şi îi era foarte frig. Mâinile îi erau legate la spate, gleznele îi erau şi ele legate şi îşi dădu imediat seama că
Simfonia nu se vedea nicăieri în preajmă – o absenţă cumplită. Era cu Jackson şi umpleau bidoanele cu apă, apoi ce? Îşi amintea că
auzise un sunet venind din spate şi se răsucise în timp ce o cârpă
era apăsată pe faţa ei, iar mâna cuiva o apucă de ceafă. Era seară
acum. Şase bărbaţi stăteau chirciţi într-un cerc, în apropiere. Doi oameni aveau puşti mari, unul era înarmat cu un arc şi o tolbă cu săgeţi, altul avea o ciudată arbaletă din metal, iar al cincilea, o macetă. Al şaselea stătea cu spatele la ea, aşa că nu putu vedea dacă era înarmat.
— Dar nu ştim pe ce drum o vor lua, spuse unul dintre bărbaţii care aveau puşti.
— Uită-te pe hartă, replică omul care stătea cu spatele la ea. De aici, există o singură rută logică spre aeroportul din Severn City.
Ea recunoscu vocea profetului.
— Ar putea s-o ia pe Lewis Avenue, după ce ajung în Severn City.
Se pare că drumul ăsta nu e cu mult mai lung.
— O să ne despărţim, rosti profetul. Două grupuri, câte unul pe fiecare rută, şi ne întâlnim pe drumul spre aeroport.
258
