29. Sfântul Bernard şi diavolul
Un obicei la fel de alăturea cu calea şi de caraghios este acela potrivit căruia fiecare ţinut îşi alege sfântul lui. Orice palmă de loc îşi are patronul ei, care este cinstit doar într-un anume fel şi care la rândul său are puteri numai ale lui: unul vindecă durerile de dinţi, altul uşurează chinurile femeilor ce stau să nască, al treilea înapoiază lucrurile furate. Şi mai sunt protectori ai marinarilor, ai păstorilor şi tot aşa. Dar n-am să
sfârşesc nicicând dacă mă apuc să înşir toate virtuţile acestor sfinţi patroni. Se află câte unii ce au mai multe însuşiri, ca de pildă Maica Domnului, căreia norodul îi pune în seamă mai multe minuni decât fiului ei.
Dar oare oamenii le cer altceva cereştilor lor apărători în afară de lucruri ce ţin de Prostie? Zidurile şi chiar boltele bisericilor sunt înţesate de nenumărate ex voto, dar aţi văzut vreodată pe cineva să aducă prinos pentru că a scăpat de Prostie ori că s-a făcut măcar cu atâtica mai mintos? Unul a ieşit teafăr dintr-un naufragiu, altul s-a vindecat de rana amarnică primită în război, acesta mulţumeşte Domnului pentru că în toiul luptei a luat-o la sănătoasa în chip pe cât de norocit, pe atât de vitejesc, cestălalt, fiind pus în ştreang, a 63
căzut din spânzurătoare prin voia nu ştiu cărui sfânt prieten al hoţilor şi a putut să-i dea înainte cu jefuitul trecătorilor. Ici se vede ofranda vreunui ticălos care s-a smuls din ghearele justiţiei, fugind din temniţă, dincolo cea a unuia care a zăcut de friguri şi s-a vindecat de la sine, păcălind astfel lăcomia doctorului ce îşi muşcă degetele că boala nu l-a ţinut mai mult.
Acesta şi-a găsit leacul într-o otravă care ar fi trebuit să-i vină
de hac, spre jalea nevestei care oftează după banii şi truda cheltuită de pomană, ăstălalt, căruia i s-a răsturnat căruţa, s-a întors acasă cu caii teferi, al treilea slăveşte vreun sfânt fiindcă nu şi-a dat duhul sub dărâmăturile unei case, iar în urmă un crai prins de un bărbat la nevasta acestuia şi scăpat cu faţa curată cinsteşte amintirea păţaniei. Nimeni, dar nimeni, n-a mulţumit încă cerului că s-a descotorosit de dulcea, plăcuta şi minunata prostie pentru care oamenii s-ar lipsi de toate.
Dar de ce să mă încumet în largul acestui ocean de superstiţii? De mi-ar fi date, după spusa lui Vergiliu, o sută de guri, o sută de limbi şi un glas de aramă, şi tot n-aş putea să
termin de istorisit despre toate soiurile de prostie care puiesc pe pământ. Viaţa întregii creştinătăţi e plină de o grămadă de asemenea nerozii, pe care preoţii le încuviinţează şi chiar le întreţin bucuroşi, de vreme ce ştiu că or să le aducă foloase!
Printre atâţia smintiţi, să se ridice un înţelept din aceia nesuferiţi şi să le zică pe şleau: „Numai ducând o viaţă cuminte veţi fi feriţi de întâmplări nefericite. Păcatele nu vi le puteţi ispăşi doar prin banii pe care îi dăruiţi preoţilor, ci prin neprihănire. Cutare sau cutare sfânt vă va lua sub aripa lui doar de veţi urma pilda sa”. De câte dulci amăgiri n-ar lipsi sufletele vorbele acestui om? Câtă tulburare n-ar isca ele în conştiinţe?
Să-i mai numărăm în tagma proştilor şi pe cei care, în viaţă
fiind, îşi rânduiesc cu mare chibzuială înmormântarea, voind atâtea făclii, atâţia oameni în convoiul care îi duce pe ultimul drum, atâţia cântăreţi şi atâtea bocitoare. Ai zice că trag nădejde că toată pompa asta le va folosi în mormânt ori că le-ar fi ruşine să moară dacă leşul lor n-ar fi pogorât cu mare alai. Ba chiar se poartă ca nişte edili de-abia aleşi, ce cugetă
64
deja la jocurile şi ospeţele ce trebuie să le dea poporului.
30. Deşartele titluri de nobleţe
Trecând aşa de iute de la un soi de nebuni la altul, era cât pe-aici să-i uit pe unii ticăloşi dintre cei mai josnici care se laudă întruna cu deşartele lor titluri de nobleţe. Unul este chipurile coborâtor din Enea, altul din Brutus, al treilea din regele Arthur şi niciunul nu uită să proţăpească în tot locul statuile şi portretele străbunilor. Îşi înşiră necontenit sforăitorul pomelnic al moşilor şi străbunilor, din gură le ies numai nume şi porecle vechi, dar cu toate palavrele lor, se vede de la o poştă omul mai tare de cap decât statuia cu care se umflă în pene. Însă iubirea de sine le ajunge să ducă un trai mulţumit. Iar uneori se găsesc şi neghiobi care să cinstească
asemenea dobitoace neroade ca pe zei.
65
31. El se crede mai frumos ca Nireu Dar de ce să dau doar câteva pilde din rândul celor ce-şi întemeiază viaţa pe iubirea de sine, când ea împrăştie fericire peste tot şi în mii de chipuri osebite. Unul urât ca un maimuţoi se crede la fel de frumos ca Nireu, altul se închipuie al doilea Euclid fiindcă a tras câteva linii cu compasul, al treilea are pesemne viersul lui Harmogene, chit că nu-i făcut pentru muzică mai mult decât măgarul cel mai oropsit de natură, iar glasul lui e tot aşa de spart şi ţipător ca al cocoşului.
Alţi trăsniţi nu mai puţin caraghioşi decât cei de până acum sunt cei care se împăunează cu însuşirile şi talentele slugilor, de parcă pe ei i-ar fi pricopsit cerul cu ele. Aşa era acel bogătaş
al lui Seneca: de fiecare dată când povestea o istorioară îşi ţinea sclavii pe lângă el ca să-i şoptească numele eroilor şi, deşi abia mai sufla, ar fi îndrăznit să se ia la trântă cu cei mai faimoşi atleţi, căci credea că în el se adună toată puterea robilor săi.
Este oare nevoie să-i mai amintesc şi pe artişti? Iubirea de sine le stă aşa de tare în fire ca mai degrabă şi-ar da şi amărâta de haină de pe ei decât să renunţe la numele de oameni de geniu. Aşa se întâmplă cu actorii, muzicienii, oratorii şi poeţii.
66
Cu cât au mai puţin talent, cu atât sunt mai plini de ei, mai lăudăroşi şi mai înfumuraţi. Şi totuşi neghiobii ăştia găsesc alţi neghiobi care să-i aplaude, căci ajunge ca un lucru să fie anapoda şi destui vor da năvală să-i înalţe ode. O operă
proastă va plăcea celor mai mulţi. Nimic mai firesc, fiindcă, după cum v-am, spus, majoritatea oamenilor sunt proşti. Ori, de vreme ce artiştii cei mai neînsemnaţi sunt întotdeauna încântaţi de micimea lor şi sunt linguşiţi de mulţime, la ce s-ar mai căzni să dobândească haruri adevărate? Până la urmă
acestea doar le-ar spulbera buna părere pe care o au despre ei înşişi, i-ar mai domoli şi le-ar împuţina îndeajuns admiratorii.
Firea a fericit cu darul iubirii de sine nu numai inşi, ci chiar oraşe şi ţări întregi. Englezii se mândresc cu frumuseţea, muzica şi ospeţele lor. Scoţienii se fălesc cu titlurile şi strămoşii lor, cu legăturile de sânge care-i apropie de familia domnitoare şi cu iscusinţa lor fără egal în disputele scolastice.
Francezii se împăunează cu politeţea, iar parizienii se laudă
mai ales cu Sorbona, cea mai înaltă şcoală de teologie. Italienii, încredinţaţi că artele frumoase şi elocinţa sunt numai ale lor, se ţin drept singurul neam care s-a smuls din întunericul barbariei. Şi printre ei cel mai tare fac caz de această dulce amăgire locuitorii Romei, ce visează la mărirea vechilor romani şi îşi închipuie că le-a mai rămas şi lor ceva din ea. Pe veneţieni îi face fericiţi nobleţea, iar pe greci gândul că ei au născocit 67
ştiinţele şi că şi ei sunt pe măsura eroilor antici.
32. Turcii
Turcii, ca şi toate nenumăratele neamuri barbare care sunt răspândite pe trei pătrimi din întinderea pământului, se laudă
că numai credinţa lor este cea adevărată şi îi privesc pe creştini ca pe nişte eretici înrăiţi. Evreii, şi mai şi, se leagănă cu nădejdea venirii unui Mesia şi păstrează până atunci legea lui Moise. Spaniolii vor să treacă drept cei mai viteji războinici de pe lume, iar nemţii, pe lângă statură, se mai umflă în pene şi cu ştiinţa magiei, zicând că ar fi mari vrăjitori.
33. Evreii
Ajunge dar, fără doar şi poate că aţi văzut cum Iubirea de 68
