Mai sunt oameni care acasă n-au ce mânca, dar se străduiesc să pară înstăriţi celorlalţi. Unul îşi mântuie avutul cât ai zice peşte, altul îl grămădeşte în fel şi chip. Acesta pofteşte dregătorii, cestălalt nu-şi găseşte mulţumirea decât în singurătatea căminului. Mulţi oameni se târăsc prin tribunale luându-se parcă la harţă cine să umple mai tare desaga judecătorului care îi amână şi a avocatului care te duce de nas. Aci se pune de o răzmeriţă, dincolo se coace vreo faptă
măreaţă. Unii se duc ca să se afle în treabă la Ierusalim, la Roma ori la sfântul Iacob de la Compostella şi îşi lasă nevasta şi copiii fără sprijin.
39. Unul dintre pelerini la Ierusalim Pe scurt, dacă ai sta pe lună şi te-ai uita la furnicarul omenesc, ţi s-ar părea un nor de muşte şi ţânţari care se ceartă, se bat, îşi întind capcane, se jeluiesc, se veselesc, fac nebunii, se nasc, se prăbuşesc şi mor. Nici nu se poate închipui câtă forfotă, câte frământări şi privelişti de tot soiul prilejuieşte pe globul 78
pământesc omul, această vietate neînsemnată care de-abia poate nădăjdui o clipită de viaţă, ba şi aceasta mereu primejduită de război, ciumă şi de celelalte rele care bântuie şi pustiesc adesea aşezările sale. Dar aş fi toantă cu asupră de măsură şi aş merita să râdă Democrit în hohote de mine dacă
m-aş aşterne acum să înşir toate felurile de prostii şi aiureli răspândite în norod. Aşa că am să mă opresc asupra celor care îşi poartă printre oameni masca înţelepciunii şi aleargă după
ceea ce numesc ei ramura de aur.
Voi începe cu dascălii de gramatică. Aceştia ar fi neîndoios muritorii cei mai jalnici, mai de plâns şi mai oropsiţi de zei, dacă eu nu aş alina printr-un anume fel de sminteală
anevoinţele tristei lor îndeletniciri. Veşnic hărţuiţi de chinurile cele mai grozave, lihniţi de foame şi slinoşi, nu îşi părăsesc mai niciodată şcolile, ce le servesc mai repede drept galere şi temniţe, şi trudesc până la adânci bătrâneţi în mijlocul unei turme de copii pe care îi chinuie ca pe hoţii de cai. Zbiară până
surzesc, se stafidesc şi îi mănâncă rapănul, însă, datorită
binefacerilor mele, se cred cei dintâi printre oameni. Cum nu se umflă în pene când văd cum feţele lor împietrite şi glasurile lor sparte şi stropşite bagă în sperieţi turma micuţilor lor supuşi, pe care îi croiesc fără pic de milă cu nuiaua, varga şi 79
cureaua!
40. Atunci când bat de rup vergeaua Cât de mari se crea când îi pedepsesc şi îi chinuie în tot felul pe bieţii ţânci, victimele nevinovate ale samavolniciei lor!
Aidoma măgarului din poveste, cred că ajunge să se îmbrace în pielea leului ca să dobândească şi puterea lui. Îşi admiră
slinul, iar duhoarea pe care o împrăştie în jur le pare dulce mireasmă de iasomie ori trandafiri. Pentru totdeauna prinşi în lanţurile înrobitoarei lui slujbe, ei şi-o închipuie vrednică de împăraţi şi n-ar schimba-o nici pe tronul lui Phalaris ori al tiranului Denis. Însă cel mai tare îi fericeşte amăgirea erudiţiei lor. Prizăriţii aceştia împuie capul copiilor cu un maldăr de nimicuri, dar se uită de sus şi plini de dispreţ la Palemon, Donat şi alţii din breasla lor care nu au făcut umbră
pământului degeaba! Mă uimeşte însă foarte că reuşesc nu ştiu cum să-i facă şi pe nerozii de părinţi ai şcolarilor să-i ţină
drept mari învăţaţi. Toate bucuriile dascălilor de la mine purced şi când se întâmplă să dea prin cine ştie ce manuscris mucegăit de numele mamei lui Anhise ori de vreun cuvânt necunoscut norodului şi când dezgroapă vreo piatră din 80
vechime cu urmele unei inscripţii. Zei nemuritori! Ce veselie, ce triumf, ce mare glorie, ce laude deşănţate! De-i vezi, ai zice că cine ştie ce nou Scipio a izbândit în alt război punic, ori că
încă un Darius a cucerit Babilonul. D-apoi când se găsesc niscaiva împuţinaţi la minte să le admire stihurile şchioape şi banale pe care le citesc peste tot? Îşi închipuie că geniul lui Vergiliu s-a pogorât asupra lor. Dar nimic nu e mai hazliu decât priveliştea a doi dintre aceşti dascăli care îşi întorc laudele ca doi măgari ce se scarpină unul pe altul. Dacă
vreunuia dintre ei îi scapă vreo greşeală de gramatică şi altul îl prinde cu ocaua mică, se lasă cu tărăboi, certuri, ocări şi sudalme. Şi ia ascultaţi acum o întâmplare adevărată, pe care dacă o înfloresc câtuşi de puţin să mă ajungă blestemele tuturor grămăticilor.
Cunosc un om căruia nicio ştiinţă nu îi este străină. Greaca, latina, matematicile, filosofia, medicina nu au taine pentru el.
A trecut deja de hotarul celor şaizeci de ani şi, de mai bine de douăzeci, a lăsat toate aceste ştiinţe în plata domnului şi se chinuie zi şi noapte cu gramatica. Ba nu visează altceva decât să trăiască destul ca să poată statornici o deosebire limpede între cele opt părţi de vorbire, lucru de care nu s-au învrednicit nici grecii, nici latinii. Ca şi cum ar fi o cumplită nenorocire să
pui o conjuncţie printre adverbe şi pentru îndreptarea unei atari greşeli ar trebui pornite războaie sângeroase. Mânat de această dulce nădejde, omul meu cercetează, chibzuieşte, citeşte şi reciteşte necontenit tot ce au scris vreodată
grămăticii despre gramatică, oricât de plicticos şi de împiedicat le-ar fi stilul. Treabă anevoioasă, căci sunt tot atâtea gramatici câţi grămătici, ba chiar mai multe, căci numai prietenul meu Aldus a scos vreo cinci. Şi de fiecare dată când altul a odrăslit vreo lucrare pe această temă, oricât de neghioabă şi de mediocră ar fi ea, pe truditorul nostru îl încearcă fiori de moarte la gândul că acela i-a luat-o cumva înainte şi a făcut minunata descoperire pentru care el s-a ostenit până atunci.
Spuneţi-i sminteală, prostie, cum vreţi voi, dar recunoaşteţi şi că dascălul, cea mai obidită dintre vietăţi, atinge cu ajutorul meu un asemenea grad de mulţumire că nu şi-ar schimba soarta cu niciun stăpânitor al lumii.
81
41. Poetul
Poeţii nu-mi sunt aşa de îndatoraţi, căci prin chiar meseria lor îşi au dreptul firesc la binefacerile mele. După cum ştiţi ei sunt un neam slobod, care nu-şi găseşte niciodată ceva mai bun de făcut decât să gâdile urechile nătărăilor cu prostioare şi istorii de doi bani. Nici nu le trebuie mai mult pentru a se crede îndreptăţiţi la nemurire, ba chiar le pare că o pot făgădui şi altora. Rareori află Iubirea de sine şi Linguşirea muritori cu care să se înţeleagă mai bine şi nimeni nu-mi aduce pe pământ prinoase mai dese şi mai sincere.
Oratorii, deşi se îndepărtează uneori de învăţăturile mele şi se dau câteodată de partea filosofilor, intră în destule privinţe între supuşii mei. Şi ca să vă arăt numai una dintre ele, nu înşiră ei zi de zi tot felul de bazaconii? Cine altcineva a scris tratate lungi şi serioase asupra artei de a glumi? Ba încă
autorul, care o fi acela, al tratatului asupra artei de a vorbi, închinat lui Herennius, numără nerozia printre lucrurile cu care poţi desfăta ascultătorii. Demostene, prinţul oratorilor a scris un capitol asupra râsului mai lung decât Iliada. În sfârşit, cu toţii recunosc puterea prostiei, când zic că din încurcătură ieşi mai repede cu o glumă decât cu raţionamente 82
serioase. Şi nu văd cum s-ar îndoi cineva că râsul şi glumele ţin numai de mine.
Cei ce aleargă după nemurire scriind cărţi nu se deosebesc prea tare de oratori. Cu toţii îmi sunt îndatoraţi până peste cap, dar de inspirat îi inspir mai cu seamă pe scriitorii de flecuşteţe şi istorioare. Căci autorii care prin opere miezoase aspiră la preţuirea puţinilor oameni înzestraţi cu judecată îmi par mai degrabă vrednici de milă decât de invidie. Îşi storc veşnic creierii, adaugă, schimbă, taie, pun la loc, se întorc, îndreaptă, citesc în stânga şi-n dreapta. Veşnic nemulţumiţi de roadele muncii lor, lucrează nouă sau zece ani la o carte. Şi cu ce se aleg după atâtea cazne şi trude, după atâtea nopţi în care n-au gustat dulceaţa somnului? Cu cea mai deşartă şi mai uşuratică răsplată de pe lume, preţuirea câtorva cititori.
Şi asta nu-i tot, căci îndârjirea lor are şi urmări neplăcute.
Sănătate, bunăstare, tihnă se duc pe apa sâmbetei. Deoarece se lipsesc de toate plăcerile vieţii, ajung urduroşi, traşi la faţă, sfrijiţi, ba adesea şi orbesc. Sărăcia îi împovărează, invidia îi macină, bătrâneţea le este timpurie şi, copleşiţi de toate relele de soiul ăsta, mor înainte să le vână sorocul. Şi toate acestea le înfruntă scriitorii înţelepţi doar de dragul laudelor a încă trei ori patru prăpădiţi asemenea lor. Dimpotrivă, fericit autorul ce intră sub aripa mea ocrotitoare! El nu cunoaşte munca pe brânci şi chinul, scrie tot ce-i trece prin cap, pune pe hârtie tot ce visează noaptea cu mintea-i înfierbântată. Nu şterge şi nu îndreaptă nimic, încredinţat că va avea mai mulţi admiratori de va scrie gogomănii mai mari, pe gustul gloatei neghioabe şi neştiutoare. Ce-i pasă dacă rarii învăţaţi şi oamenii cu judecată îl citesc şi îl dispreţuiesc? Fluierăturile a două sau trei persoane cu capul pe umeri nu vor fi oare înăbuşite de aplauzele tunătoare ce răsună din toate părţile?
Şi mai cuminţi sunt cei ce-şi însuşesc scrierile altora, căci uzurpă fără osteneală o glorie pentru care alţii au trudit din greu. Desigur, fapta va fi în cele din urmă dovedită, dar până
atunci plagiatorii se bucură de admiraţia tuturor. Merită să îi priveşti cum se umflă în pene când sunt lăudaţi, când lumea îi arată cu degetul în piaţă şi zice: uite-l pe cutare! când îşi văd cărţile într-o librărie şi citesc, în susul fiecărei pagini numele 83
lor împopoţonate cu două-trei porecle îndeobşte străine ce aduc a cuvinte dintr-o carte de vrăji! Iar toate aceste nume ce sunt? Nişte nume şi atât. Dintre milioanele de locuitori ai pământului numai unii au auzit de ele şi încă dintre aceştia şi mai puţini sunt cei care fac caz de ele, căci gusturile neştiutorilor sunt la fel de împărţite ca şi cele ale doctorilor tobă de carte. Câteodată îşi dau ei înşişi acele porecle ori le împrumută de la vreun scriitor dintre cei vechi. Unul se botează cu de la sine putere Telemah, altul Stelenus ori Laerte, cestălalt vrea să-l chemi Policrate, acela Trasimah. Asta sună
ca şi cum şi-ar zice Cameleon ori Dovleac şi, după pilda câtorva filosofi, şi-ar numi cărţile după literele alfabetului. Dar nu-i nimic mai hazliu decât să vezi cum se laudă unii pe alţii în scrisori, poezii şi panegirice: proştii îi proslăvesc pe proşti, neştiutorii îi admiră pe cei asemenea lor. „Îl întreci pe Alceu”, zice unul. „Eşti mai iscusit decât Calimah”, răspunde altul.
„Vorbeşti mai bine decât Cicero”, strigă unul „Şi tu eşti de o mie de ori mai învăţat ca divinul Platon”, nu se lasă celălalt mai prejos. Alteori îşi aleg vreun vrăjmaş faimos, ca să iasă şi ei în faţă. Şi cum se luptă ei, norodul şovăitor se împarte în tabere diferite:
