Scinditur incertum studia în contraria vulgus, până când potrivnicii, mulţumiţi de isprăvile lor, părăsesc arena cu fumuri de biruitor, fiecare încercând să tragă pe turta lui gloria triumfului. Oamenii cu judecată nu dau două parale pe toate certurile astea, şi bine fac. Dar la fel de adevărat e că toţi aceşti autori sunt fericiţi datorită darurilor mele, şi nu şi-ar da izbânzile pe ale lui Scipio.
Cât despre aşa-zişii înţelepţi, pe care îi văd râzând cu inima împăcată de toate aceste nerozii şi bătându-şi joc de prostia altora, cred ei oare că nu-mi datorează nimic? Dar cum nu, iar de ar îndrăzni sa tăgăduiască ar însemna să fie cei mai nerecunoscători dintre toţi oamenii.
Primii îmi vin la îndemână legiuitorii. Ei se cred întâii între învăţaţi şi niciun muritor nu se închipuie mai desăvârşit decât ei, pentru că, asemeni lui Sisif, împing neîncetat spre vârful 84
muntelui o stâncă ce se prăvăleşte la loc de îndată ce au ajuns cu ea sus, adică înjgheabă laolaltă cinci-şase legi, fără să se sinchisească dacă au sau nu vreo legătură cu lucrurile pe care ar trebui să le rezolve, îngrămădesc glose peste glose, citate peste citate, dând astfel de înţeles obştei că ştiinţa lor este din cale afară de complicată. Şi asta din pricină că le-a intrat în cap că nimic nu e demn de laudă decât ce se naşte din multă
suferinţă şi muncă de istov.
Să-i punem în aceeaşi oală pe dialecticieni şi sofişti, oameni care fac mai mult zgomot decât toate cazanele Dodonei. Cel mai puţin gureş dintre ei ar ţine uşor piept la cele mai aprige douăzeci de mahalagioaice de sub soare. Şi încă bine ar fi de s-ar mulţumi să sporovăiască, dar se ceartă şi se iau la harţă
cu atâta încăpăţânare pentru lucruri din cele mai deşarte şi neînsemnate că adesea în dârdora bătăliei pierd din vedere adevărul pe care îl urmăreau. Iubirea de sine îi fericeşte şi pe ei.
85
42. Avocatul
Înarmaţi cu două-trei silogisme, ei se încumetă să coboare în arenă şi să se lupte pe orice temă. Nu s-ar da bătuţi nici de le-ar fi potrivnic însuşi Stentor, căci îndărătnicia îi face de neînvins.
După ei vin filosofii, oameni foarte respectaţi datorită bărbii şi mantiei pe care le poartă şi care se laudă a fi singurii înţelepţi din lume, privindu-i pe ceilalţi muritori ca pe nişte palide umbre ce se zbuciumă zadarnic pe pământ.
86
43. Filosoful
Ce fericire pentru ei să dea naştere, când aiurează zicând că
fac filosofie, unui număr nesfârşit de lumi în cadrul universului, să măsoare lumina soarelui, a lunii, stelelor şi planetelor aşa de lămurit de parcă le-ar fi străbătut cu pasul, să desluşească de se produc tunetul, vânturile, eclipsele şi alte fenomene inexplicabile, vorbind mereu cu atâta încredere de parcă ar fi fost secretarii naturii când ea a zămislit lumea, ori de parcă taman ar fi sosit de la divanul zeilor. Dar natura, nesfârşit mai presus de ideile mărunte ale filosofilor, îşi bate joc de ei şi de presupunerile lor. Dovada că nu ştiu nimica sigur sunt părerile osebite şi de neînţeles pe care le au în felurite privinţe. Nu ştiu nimic, dar se fălesc că pătrund totul.
Nu se cunosc nici măcar pe ei înşişi.
Uneori albeaţa de pe ochi, slăbiciunea minţii ce o ia adesea razna, îi împiedică să vadă o hârtoapă sau un bolovan care le stă în cale. Dar dacă e să le dai crezare, ei văd cum nu se poate 87
mai bine ideile, treptele pe care se aşază fiinţele şi conceptele, formele substanţei, materia primordială, individualităţile metafizice, entităţile, care sunt cu toatele aşa de prizărite că
nu cred să le fi putut desluşi vreodată nici măcar ochii linxului.
44. Atunci când se înghesuie triunghiurile…
Dar mai ales cu cât dispreţ se uită ei la mulţimea profană, când înghesuie unele peste altele triunghiuri, cercuri, pătrate şi alte figuri matematice fără număr înlănţuite într-un soi de labirint, ori când adăugându-le acestora litere aranjate în linii de bătaie, combinate şi răscombinate într-o mie de feluri întunecă lucrurile cele mai limpezi şi le ascund în chip desăvârşit neştiutorilor ce-i ascultă? Încă se află printre ei şi unii care se bat cu pumnii în piept că pot citi viitorul în stele şi făgăduiesc ce n-ar cuteza nici cel mai mare vrăjitor.
Binecuvântaţi nerozi, care întâlnesc oameni destul de slabi de 88
cuget să-i creadă!
Cât despre teologi, ar fi poate mai bine să tac, fiindcă nu este cuminte să atingi ori să mişti din loc ce miroase urât. Ăştia nu ştiu de glumă şi se fac foc şi pară dintr-o nimica toată. S-ar putea să se năpustească deodată asupra mea şi să mă
silească să abjur, sau să mă dea în vileag ca eretică, de nu mă
dezic de spusele mele.
45. Teologul
89
Căci asta e sperietoarea cu care îi înspăimântă îndeobşte pe cei ce nu au cinstea să le câştige bunăvoinţa. Cu toate că
nimeni pe lume nu se fereşte mai tare să-mi recunoască
binefacerile, şi ei se înfruptă din darurile mele. Şi nu puţin.
Iubirea de sine îi urcă până în al treilea cer şi se închipuie zei, aruncând din vârful amăgitorului lor Olimp o privire încărcată
de milă asupra celorlalţi muritori, biete târâtoare în ochii lor trufaşi. În stufărişul lor de definiţii fără cusur, concluzii, corolare, propoziţii implicite şi explicite, ei ştiu să-şi lase atâtea portiţe de scăpare că s-ar strecura şi printre ochiurile năvodului în care a prins-o Vulcan pe soaţa-i necredincioasă
cu aprigul zeu al războiului.
46. Lanţurile lui Vulcan
