în locul lor sunt aleşi corăbieri şi surugii, să vedeţi cum se vor privi atunci cuvioşii fraţi! Dar până atunci se bucură din plin de fericirea dulcilor nădejdi care de la mine le vin.
Deşi călugării se ţin departe de treburile lumeşti, nimeni nu este aşa de nesocotit să-i dispreţuiască, mai ales pe călugării cerşetori, care află în spovedanie ascunzişurile fiecăruia.
Adevărat că li s-ar părea o mare nelegiuire să le dezvăluie, dar când li se urcă băutura la cap şi vor să înveselească vreun ospăţ nu mai au niciun fel de ruşine. Nu se mai tem să-l încondeieze fără greş pe unul ori pe altul, povestind ce ştiu despre el. Atâta hatâr le fac şi ei împricinaţilor că nu le dau numele. Iar de se întâmplă cuiva să supere cu orişice pe aceste viespi primejdioase, să te ţii răzbunare în predici! Îşi dau în vileag vrăjmaşul prin cuvinte cu dublu înţeles, dar totuşi aşa de limpezi că tălâmb să fii şi tot le pricepi! Şi dulăii noştri nu se opresc din lătrat până ce nu fi se azvârle vreun oscior bun de ros.
102
54. Unul îşi arată burdihanul
Ia spuneţi-mi rogu-vă dacă se află vreun actor ori şarlatan care să desfete mai tare mulţimea în piaţa publică decât un călugăr? Cum să nu izbucneşti în râs la ridicolele lor strădanii, la chinurile la care monahii supun preceptele elocinţei? Zei nemuritori, cum pot să-şi bâţâie mâinile! Cum le mai scapă
glasul, când în chiţăit, când în răget de înfumurare! Şi cum se mai schimonosesc, slobozind asemenea răcnete că tremură
bolţile bisericii. Această oratorie fără cusur şi-o păzesc ca pe ochii din cap, lăsând-o moştenire celor ce vin după ei. Nu mi-este sortit mie să pătrund taine aşa de mari, aşa că am să
încerc să v-o zugrăvesc după nevrednicele-mi presupuneri.
Călugării îşi încep îndeobşte predicile cu o invocaţie după
pilda poeţilor. Apoi, într-un exordiu lung şi înflorit, o să
amestece apele Nilului cu dragostea creştină, ca să explice apoi taina sfintei cruci pornind de la Bel, balaurul din Babilon.
Până ajung la post trec prin cele doisprezece zodii, iar că să
vorbească de credinţă trebuie neapărat să pomenească mai întâi de cvadratura cercului.
103
55. Aceşti cerberi neînsemnaţi nu pot fi opriţi din lătrat Am auzit cu urechile mele un asemenea nerod de frunte, voiam adică să spun un învăţat de seamă. Avea de gând să le explice taina Sfintei Treimi unor oameni tot unul şi unul. Şi a făcut-o într-un chip nemaiîntâlnit, vrând să-şi arate nemăsurata erudiţie şi să îi lase cu gura căscată pe teologi. A vorbit întâi despre literele alfabetului, despre silabele ce formează cuvintele şi despre cuvintele ce alcătuiesc discursul.
Apoi a amintit cum se face acordul substantivului cu verbul şi cu adjectivul. Ascultătorii erau uluiţi, ba unii mormăiau deja în barbă cu glas încet versul lui Horaţiu: Quarsum haec tam putida tendunt?
Încotro vor să bată aceste prostii?
La sfârşit avea să demonstreze că în regulile gramaticii se oglindeşte aşa de bine Sfânta Treime că nici cel mai îndemnat geometru nu le-ar putea descrie mai lămurit şi mai aproape de adevăr. Învăţatul nostru se opintise opt luni în cap la această
capodoperă teologică, iar acum este orb ca o cârtiţă: în sforţările titanice ale minţii sale, spiritul îşi însuşise toată
agerimea vederii. Dar nu îl supăra prea tare pierderea luminii ochilor, căci este încredinţat că n-a plătit un preţ prea mare 104
pentru nepieritoarea glorie pe care şi-a dobândit-o.
L-am auzit pe unul şi mai şi. Era un moşneag trecut de optzeci de ani, dar încă teolog din cap până în picioare, de-ai fi zis că este însuşi Scotus sculat din morţi. Vorbind despre taina numelui latinesc al lui Iisus-Jesus, a arătat cu minunată
subtilitate că toate câte se pot spune despre Mântuitor se găsesc în numele acestuia, căci glăsuia el, numele latin al lui Iisus nu se declină decât la trei cazuri, ceea ce duce fără
putinţă de tăgadă la cele trei persoane ale Sfintei Treimi. Luaţi seama că nominativul se termină în S, Jesus, acuzativul în M, JesuM, şi ablativul în U, JesU. Iar aceste trei terminaţii S, M
şi U închid în ele un mister inefabil. Fiind primele litere ale celor trei cuvinte latineşti Summum (zenit), Medium (centru) şi Ultimum (nadir), ele înseamnă că Iisus este începutul, mijlocul şi sfârşitul tuturor lucrurilor. Mai rămâne însă o taină şi mai anevoie de explicat, dar doctorul nostru a dezlegat-o cu ajutorul matematicii. A împărţit numele de Jesus în două părţi egale, lăsând litera S singură în mijloc. „Acest S pe care îl scoatem din numele Domnului nostru se numeşte în ebraică
Syn, vorbă cu care, din câte cunosc, scoţienii denumesc păcatul. E deci limpede ca lumina zilei că Iisus a scos păcatul din lume”. Asemenea exordiu desăvârşit tăiase respiraţia ascultătorilor, iar pe a teologilor mai dihai, şi puţin a lipsit să
nu se preschimbe toţi în statui de piatră, ca odinioară Niobe când Apolo i-a ucis copii sub ochii ei. Cât despre mine, era cât pe ce să fac ca acel Priap din lemn de smochin al lui Horaţiu, care spre marea sa nenorocire le-a văzut pe Canidia şi Sagana7
făcând farmece. Şi zău că aveau de ce! Se mai auzise oare vreun discurs de soiul ăsta la greci ori la latini? Ne-au dat oare Demostene şi Cicero asemenea pilde de subtilitate? Cei doi erau huiduiţi când îşi începeau discursurile cu un exordiu fără
legătură cu tema, şi pe atunci nimeni nu-şi închipuia că nu-i nimic mai firesc decât aceste exordii, care ar putea ieşi chiar şi de pe buzele celui mai prăpădit văcar. Noroc că ai noştri doctori sunt cu mult mai luminaţi. După ei, aceste aşa-numite 7 În Horațiu, zeul grădinilor mărturiseşte că a fost aşa de speriat de vrăjitoriile celor două magiciene încât i-a scăpat un vânt.
105
preambuluri sunt adevărate capodopere ale elocinţei dacă nu se găseşte nimic în ele care să le lege de rest şi-l fac pe ascultător să se întrebe: Unde vrea să ajungă?
56. Prefăcut în piatră ca Niobe
Abia în al treilea rând catadicsesc teologii să povestească la repezeală şi în cuvintele lor vreun pasaj din Evanghelie.
Gândul că discursul lor ar trebui să se preocupe numai de explicarea acestuia nici nu le trece prin cap. În al patrulea loc schimbă personajul şi pun o problemă teologică ce nu are nimic de-a face cu cele de mai înainte, ceea ce după ei este o culme a iscusinţei. Aici călugării noştri îşi dau în sfârşit pe faţă
ifosele şi îşi umplu maeştrii de titluri pompoase: doctori solemni, doctori subtili, doctori prea subtili, doctori îngereşti, doctori irecuzabili. Tot aici revarsă asupra noastră potop de 106
