Dar capetele încoronate nu sunt singurele care duc un asemenea trai: popii, cardinalii şi episcopii se străduiesc de mult timp să le calce pe urme şi până la urmă le-au luat-o înainte.
61. Episcopul
Ce viaţă ar fi aceea pentru un episcop dacă s-ar gândi fără
contenire că rasa de un alb orbitor pe care o îmbracă îl îndeamnă să fie neprihănit, că mitra cu care îşi acoperă capul ale cărei două colţuri sunt legate cu un singur nod înseamnă
că trebuie să adune în el ştiinţa Vechiului şi Noului Testament, că mănuşile din mâinile sale mărturisesc tuturor că acestea din urmă trebuie să fie ferite de necurăţia acestei lumi când 113
împart sfintele taine, că acea cârjă vorbeşte despre grija neîncetată pe care trebuie s-o poarte turmei ce i-a fost încredinţată, iar cracea este semnul biruinţei sale asupra patimilor. Toate aceste cugetări şi încă o mie de acelaşi fel nu l-ar copleşi şi nu l-ar îndurera oare pe bietul prelat? Dar episcopii din zilele noastre nu sunt aşa de tonţi. Ei se gândesc doar cum să se călăuzească pe ei înşişi, şi lasă lui Iisus, vicarilor şi călugărilor cerşetori de a le paşte turma, uitând prea uşor că înţelesul cuvântului episcop este trudă, grijă, veghere, dar amintindu-şi nesmintit că trebuie să-şi umple punga.
62. Cardinalul
La fel s-ar întâmpla cardinalilor de şi-ar zice mereu că sunt urmaşii apostolilor şi trebuie să se ţină de pilda vieţii acestora, că sunt numai împărţitorii, şi nu stăpânii darurilor duhovniceşti şi că vor da curând seama de felul în care le-au gospodărit. Tot aşa, dacă ar chibzui puţin asupra podoabelor lor pontificale, eminenţele lor şi-ar grăi aşa: „Ce înseamnă
albeţea acestei rase, nu o curăţie fără prihană şi purtări fără
cusur? Ce vrea să zică sutana asta de purpură şi astă mantie largă de aceeaşi culoare ce se revarsă în cute largi sub catârca ce-o călăresc, ba ar putea la nevoie să acopere şi o cămilă? Cea 114
dintâi nu este oare semnul iubirii înfocate de Dumnezeu? Iar a doua nu închipuie iubirea aproapelui, care se întinde până
departe ca să le poată sări în ajutor tuturor, adică să-i îndemne, să-i dojenească, să-i îndrepte, să domolească
pornirile războinice, să fi se împotrivească răilor stăpânitori, să-şi jertfească de bună voie bogăţiile şi chiar viaţa pentru binele bisericii? Dar ce spun eu de bogăţii? S-ar cuveni să aibă
aşa ceva urmaşii nevoiaşilor apostoli?” Un prelat care ar fi pătruns de asemenea adevăruri n-ar mai râvni la primejdioasa dregătorie de cardinal, ba ar părăsi-o după ce ar fi înălţat în acest rang ori măcar ar duce o viaţă chinuită de griji, nelinişti şi trudă, într-un cuvânt un trai de apostol.
63. Papa
115
Papii, care sunt vicarii lui Iisus Hristos pe pământ, n-ar duce oare cea mai tristă şi mai obidită viaţă dacă ar dori să
calce pe urmele Mântuitorului, dacă s-ar sforţa să-i imite sărăcia, muncile, învăţăturile, suferinţele şi dispreţul faţă de cele lumeşti, de s-ar gândi că papă este totuna cu părinte şi că
numele cu care sunt cinstiţi le cere să se arate demni de el?
După asemenea raţionamente, ce om şi-ar mai da toată averea ca să cumpere un scaun aşa de greu de umplut, ori nu s-ar da în lături de la folosirea pumnalului, otrăvii şi a altor samavolnicii pentru a-l păstra după ce l-a dobândit? De câte desfătări şi înlesniri nu s-ar lipsi papii de s-ar hotărî într-o bună zi să meargă pe calea înţelepciunii? Dar ce cuvântez eu despre înţelepciune? Au ei oare vreun dram din această sare a lui Hristos? De-ar avea, bogăţii, onoruri, izbânzi, slujbe, dregătorii, dări, binecuvântări, indulgenţe, cai, catâri, paznici şi plăceri de tot soiul ar lăsa locul veghilor, posturilor, lacrimilor, rugăciunilor, predicilor, studiilor, suspinelor şi altor nenorociri aidoma acestora. Dar ce s-ar întâmpla atunci cu atâţia scribi, copişti, notari, avocaţi, juzi, secretari, catârgii, rândaşi, bancheri, codoşi? (era să scap un cuvânt şi mai deochiat, să nu zgâriem însă urechile cuvioase). Toată
mulţimea asta de oameni aşa de împovărătoare… aşa de onorabilă, voiam să spun, pentru Sfântul Scaun, ar rămâne muritoare de foame, ceea ce ar fi un mare rău! Dar încă mai neomenos, îngrozitor şi dezgustător ar fi ca înşişi prinţilor bisericii, luminilor lumii, să le rămână doar toiagul şi desaga.
N-aveam însă a ne teme în privinţa asta pentru prea sfinţii noştri Părinţi. Ei lasă Sfinţilor Petru şi Pavel, care au şi răgaz destul, grijile papalităţii şi păstrează pentru ei onorurile şi plăcerile care înconjură azi Sfântul Scaun apostolic.
Mie îmi datorează sfinţii pontifi viaţa lor mai tihnită şi mai îndestulată ca a tuturor muritorilor. Tot eu îi scutesc de amărăciune şi supărări. Eu îi încredinţez că Hristos are de ce să fie mulţumit de ei, văzându-i cum îşi joacă rolul de păstori ai bisericii în hainele lor mistice, luate parcă de la teatru, cum împlinesc tot felul de ceremonii, cum îşi dau nume ca Beatitudine,
Eminenţă,
Sanctitate,
cum
împrăştie
binecuvântări şi afurisenii de-a lungul şi de-a latul 116
pământului. Aţi vrea ca papii să facă minuni ca în vremea veche şi să ne întoarne la asemenea obiceiuri care şi-au trăit traiul, să se ostenească luminând norodul, să tălmăcească
Sfânta Scriptură ca un dascăl, să se roage, ca şi cum n-ar avea altceva mai bun de făcut, să se coboare într-atât încât să
plângă ca muierile ori să vieţuiască precum un calic? Aţi vrea ca un om care de-abia le îngăduie rigilor cele mai mari cinstea de a-i săruta papucul să se plece în faţa cuiva? Aţi vrea să se ducă cu inima uşoară la moarte cumplită şi să se lase răstignit ca un smintit? Ar fi nevrednic de el. Papii de azi au grijă să
depărteze de ei astfel de nefericiri, păstrându-şi doar urnele şi dulcile binecuvântări de care vorbeşte Sfântul Pavel. Şi nici de acestea nu se folosesc cu zgârcenie, că ţi-e mai mare dragul să-i vezi aruncând cu interdicte, ameninţări cu anatema, ameninţări repetate, anateme şi picturi în care excomunicaţii sunt chinuiţi de diavoli. Cu câtă iubire de aproape nu rostesc înfricoşata excomunicare, ce prăvăleşte într-o clipită sufletele bieţilor muritori mai jos de Tartar! Acest fulger nu îl năpustesc prea sfinţii noştri Părinţi întru Hristos şi vicari ai Mântuitorului asupra nimănui mai aprig decât asupra acelora ce, îndemnaţi de Satana, încearcă să împuţineze moştenirea Sfântului Petru. Deşi apostolul glăsuieşte în Evanghelie către dumnezeiescul său stăpân: Iată că noi am lăsat tot şi Te-am urmat, papii o ţin una şi bună că moştenirea lui a fost în pământuri, cetăţi, dări şi principate. Mânaţi de un zel creştinesc fără pereche, ei se luptă prin foc şi sabie pentru scumpa lui moştenire, iar braţele lor părinteşti şi sfinte varsă
râuri de sânge creştin. Făcându-i una cu pământul pe acei amărâţi cărora le zic duşmani ai bisericii se laudă că se bat pentru ea şi că apără mireasa lui Hristos cu o vitejie de-a dreptul apostolică. Dar nici prin cap nu le trece că duşmanii cei mai înverşunaţi ai bisericii sunt papii ticăloşi care fac prin tăcerea lor să fie uitat numele Domnului, scot iertarea păcatelor la vânzare, îi strică învăţătura prin tălmăciri silnice şi o duc de râpă prin pilda molipsitoare a dezmăţului lor.
117
64. Tablouri expuse la Roma
Din cauză că biserica lui Hristos s-a întemeiat prin sânge, s-a întărit prin sânge şi prin sânge a crescut, pontifii chibzuiesc că trebuie să verse şi ei sânge pentru a o cârmui şi apăra, de parcă Mântuitorul n-ar mai fi ori nu i-ar mai sta în puteri să-i apere pe ai săi după cum a făcut-o întotdeauna.
Ştiu că războiul este atât de crud încât se potriveşte mai degrabă fiarelor sălbatice decât oamenilor, atât de înverşunat de parcă înseşi Furiile l-ar fi vărsat pe pământ, după spusa poeţilor, atât de nefast încât aduce după el tulburările cele mai crâncene, atât de nedrept că îndeobşte este meşteşugul tâlharilor şi atât de nelegiuit încât se bate cap în cap cu propovăduirile lui Hristos. Şi totuşi vicarii unui Dumnezeu paşnic lasă orice de-o parte pentru a se deda pe de-a întregul acestei arte înfiorătoare. Se întâlnesc uneori moşnegi hârbuiţi care parcă întineresc când merg la bătaie, spânzură avuţii nemăsurate ca să plătească oşti, se înhamă neosteniţi la toate caznele, calcă în picioare legi, religii, pace numai ca să devină
