Go to page:

Text Size:

silogisme majore, minore, concluzii, corolare, supoziţii şi tot felul de alte asemenea neruşinate vicleşuguri scolastice de care se slujesc ca să ducă de nas norodul neştiutor. Ajunşi în cele din urmă la actul cinci al comediei, în care actorul trebuie să strălucească în toată puterea talentului său, înşiră cine ştie ce bazaconie scoasă de prin „Oglinda istoriei” ori din „Faptele romanilor”, o întorc pe toate feţele şi o interpretează alegoric, tropologic şi anagogic. Astfel îşi duc la bun sfârşit discursul, închipuire bolnavă de o mie de ori mai monstruoasă decât Himera care a zugrăvit-o Horaţiu la începutul „Artei poetice”.

57. Himeră de o mie de ori-mai monstruoasă

Şi asta nu e tot. Au auzit spunându-se pe nu ştiu unde că

începutul discursului trebuie rostit lin şi nu prea tare. Şi ce-mi fac dânşii? Şoptesc primele fraze aşa de încet că de-abia le pot auzi ei înşişi, ca şi cum ar fi mare meşteşug să vorbeşti astfel încât să nu te audă nimeni. Li s-a mai pomenit că

exclamaţiile merg drept la inima ascultătorilor şi, când te-ai aştepta mai puţin, înalţă glasul şi zbiară ca din gură de şarpe la părţile domoale. Tare aţi mai pofti să le daţi ceai de spânz să-i vindece de sminteală, pentru că ar fi curată pierdere de vreme să le spuneţi ce greşesc. Mai ştiu ei că discursul creşte treptat în însufleţire. Aşa că nu scapă niciodată prilejul ca, după ce au bălmăjit la întâmplare începutul fiecărei părţi a 107

predicii, să înşire năvalnic lucrurile cele mai banale şi mai nesărate şi să încheie de parcă şi-ar da duhul. Au mai fost învăţaţi că retorii ţin şi la glume, aşa că ar dori să-şi înveselească şi ei predica. Dar hazurile lor sunt aşa de căznite şi de alăturea cu calea ca şi cântecul din liră al măgarului. Ba câteodată se încumetă să fie muşcători, însă colţii lor parcă

gâdilă. Niciodată nu sunt mai linguşitori decât când spun chipurile lucrurilor pe nume şi îi iau în tărbacă pe păcătoşi.

Într-un cuvânt, cine îi vede şi îi aude cum se trudesc cu predica ar jura că le-au fost maeştri luptătorii de bâlci, pe care însă nu i-au ajuns nicidecum.

Cu toate că în privinţa elocinţei nici unii nu-s mai breji decât ceilalţi, încât toată lumea se întreabă numai dacă pehlivanii au învăţat-o de la călugări, ori călugării au deprins-o de la pehlivani. Dar nici pe călugări nu-i las eu la greu şi îi ajut să-şi găsească admiratori. Unii văd în oricare predicator un Cicero sau un Demostene, cu precădere neguţătorii şi femeile.

De aceea şi călugării se străduiesc numai să le intre în voie acestora. Dacă îi linguşesc pe neguţători, le pică şi lor câte un gologan din aurul strâns pe căi aşa de strâmbe.

58. Măgari care vor să joace după cântecul lirei Cât despre femei, ele au o mie şi una de pricini să se dea în vânt după cuvioşii părinţi, mai ales că la sânul lor aleargă ele să-şi aline toate tainicele necazuri dinspre partea bărbaţilor.

Vedeţi, cred că monahii îmi sunt îndatoraţi până peste cap, 108

fiindcă, fără a avea alt merit decât că tiranizează gloata cu superstiţiile, flecuşteţele şi larma lor necontenită, se caţără în închipuire lângă Sfinţii Pavel şi Antonie.

Să-i lăsăm însă baltă pe şarlatanii a căror nerecunoştinţă

faţă de binefacerile mele nu este întrecută decât de prefăcătorie. Evlavioşi pe dinafară, ei sunt pe dinăuntru ticăloşi fără pereche.

Să-i vârâm acum pe scenă pe regi şi prinţi, care aproape toţi mi se închină ca sfintelor moaşte. Haideţi să vorbim deschis despre oamenii care îmi urmează învăţăturile. N-ar fi oare capetele încoronate cei mai obişnuiţi muritori, de ar avea fie şi un dram de măsură. Şi-ar mai încărca cineva sufletul cu sperjurul şi paricidul pentru a dobândi un tron, de ar fi chibzuit mai înainte la ce povară s-a înhămat cel ce vrea să fie un bun stăpânitor în toate. Omul care s-a încumetat să ia între mâinile sale soarta unui neam nu mai are viaţa lui, ci trăieşte doar pentru stat. Veşnic grijuliu cu fericirea supuşilor săi, el trebuie să fie întâiul care să se supună legilor, în care se reunesc puterea legislativă şi cea executivă. El trebuie să

vegheze asupra cinstei miniştrilor şi dregătorilor. Toţi ochii sunt aţintiţi asupra sa, aşa că singur poate prin pilda purtărilor sale să se asemene fie cu un soare strălucitor ce-şi răspândeşte razele strălucitoare asupra pământului; fie cu o cometă blestemată ce aduce numai amărăciune şi moarte.

Trebuie să ştie că viciile inşilor oarecare din mulţime nu sar în ochi, nici nu dăunează ţării, dar că rangul său îl opreşte de la oricare încălcare a datoriei. Altminteri cea mai mică

nesocotinţă a lui este un izvor otrăvit din care beau toţi supuşii. Obârşia, plăcerile, libertatea, linguşirea, luxul şi alte o mie de lucruri mărunte îi întoarnă îndeobşte pe prinţi din calea virtuţii. Cât curaj nu îi trebuie oare regelui care hotărăşte să nu se abată de la ea şi câtă stăpânire de sine ca să nu fie ademenit de amăgitoarele sirene care vor să-l oprească din drum? Şi, lăsând la o parte capcanele, râcile şi alte primejdii care pândesc zilele unui rege luminat, nu l-ar munci oare gândul că va da curând seama de faptele sale în faţa 109

împăratului împăraţilor, gând cu atât mai înfricoşător cu cât stăpânirea sa ar fi mai întinsă? Da, de-ar cumpăni capetele încoronate acestea toate, nu cred că le-ar tihni măcar o clipă

traiul ce-l duc. Dar am eu grijă să-i cruţ de asemenea frământări şi tot eu îi împing să lase în plata-zeilor soarta statelor. Cufundaţi într-o viaţă uşuratică plină de plăceri, ei se îndepărtează de orice le-ar putea stărui cea mai mică

îngrijorare şi nu-i primesc în preajma lor decât pe linguşitorii ce ştiu cum să-i laude necontenit. Trebile ţării vor merge ca pe roate dacă riga va umbla în fiecare zi la vânătoare, va creşte armăsari focoşi, va vinde dregătoriile ca să-şi umple buzunarele şi va născoci mereu alte dări ca să împuţineze avutul supuşilor şi să-l mute în visteria sa. Drept este că nici acestea nu le fac fără chibzuinţă şi îşi bat capul să găsească

temeiuri pentru împiedicarea lor, ori să-şi înveşmânteze strâmbătăţile strigătoare la cer în haina dreptăţii. Ba încă se străduiesc să şi câştige iubirea norodului pe care îl despoaie, măgulindu-l în fel şi chip.

Închipuiţi-vă acum un domnitor cum se văd destui, neştiutor de legi, nepăsător la binele obştei, veşnic umblând să-şi ticsească punga şi să-şi împlinească poftele, vrăjmaş al libertăţii, adevărului şi ştiinţelor, judecând totul după patimile sale şi foloasele ce i-ar putea ieşi. Pentru el binele ţării e vorbă

110

goală.

59. Puneţi-i acestui om un colier de aur Puneţi-i acestui om un colan de aur în jurul gâtului, semn al tuturor virtuţilor împreunate, împodobiţi-i scăfârlia cu o coroană în care scânteiază nestemate, hărăzită să-i amintească datoria sa de a străluci în mijlocul tuturor prin neasemuitele sale însuşiri, puneţi-i între mâini sceptrul, simbolul sfânt al dreptăţii şi cinstei fără cusur, iar la sfârşit îmbrăcaţi-l în hlamida purpurie care să-i arate că trebuie să

aibă pentru popor o iubire înfocată. Să alăture apoi un asemenea rigă purtările sale de toate aceste însemne, şi tare m-aş păcăli de nu i s-ar face ruşine să le poarte şi nu s-ar teme ca vreun hâtru să nu îşi facă râs de toate aceste zorzoane de teatru.

Ce să mai spun despre curteni, care mai toţi sunt cei mai josnici, mai ticăloşi, mai slugarnici şi mai netoţi dintre sclavi, dar vor să treacă drept fiinţe cum nici că se poate mai minunate? Să le dăm totuşi partea lor dreaptă, căci se află o privinţă în care ei sunt cei mai smeriţi muritori: mulţumindu-se să se împodobească în purpură, aur şi pietre preţioase, lasă

pe seama altora grija să dovedească virtuţile pe care le reprezintă pomenitele podoabe. Ei cred că nu există fericire 111

care să o întreacă pe cea de a rosti: Stăpânul meu, regele, de a şti să potriveşti un compliment din puţine cuvinte, de a împărţi cu şart în stânga şi-n dreapta titluri răsunătoare ca: Maria Voastră, Înălţimea Voastră, Excelenţa Voastră, de a nu mai roşi de nimic şi de a linguşi cu eleganţă. Căci astea sunt toate ştiinţele curtenilor şi oamenilor de lume. În rest, dacă le-ai lua viaţa la bani mărunţi ai afla că sunt la fel de creduli şi de neghiobi ca fenicienii şi la fel de dezmăţaţi ca peţitorii Penelopei.

60. Dezmăţaţi ca amanţii Penelopei Dorm până-n prânz. Când se scoală, un diacon de-al casei, ce aşteaptă demult clipa asta, le mormăie repejor o slujbă, pe care o ascultă în pijama. Apoi soseşte prânzişorul, urmat curând de prânz. Cu cărţile de joc, zarurile, şahul, ghicitul, măscăricii şi saltimbancii, fetele uşoare, glumele deşuchiate şi câte o gustărică din când în când se trece timpul până la cină.

Iar masă întinsă, şi Dumnezeu ştie de merg la culcare vreodată

fără să fi tras o beţie straşnică. Aşa îşi petrec fericiţi şi lipsiţi de griji ceasurile, zilele, lunile, anii şi viaţa întreagă. Chiar şi mie mi se întâmplă câteodată, când sunt la curte, să mă satur de deşertăciunea şi înfumurarea oamenilor ăstora. Ici vezi o turmă de nimfe ce se cred zeiţe şi-şi măsoară destoinicia şi 112