rănesc pe cineva. Nu am răscolit, ca Juvenal, cloaca imundă aviciilor ascunse, şi m-am aplecat cu precădere asupradeprinderilor ridicole mai degrabă decât asupra năravurilorinfame. În fine, cine nu va fi mulţumit nici cu aceste explicaţii să
se gândească totuşi că este pus într-o lumină favorabilă cândProstia este aceea care te mustră. Şi că, alegând-o pe această
zeiţă spre a-şi face ea însăşi elogiul, a trebuit să mă potrivescfirii ei.
La ce bun însă strădania mea de a-ţi sugera temeiuri deapărare ţie, care eşti un avocat atât de bun încât poţi lua parteacu succes şi unor cauze nu dintre cele mai strălucite. Te las,prea învăţatule Morus, şi ai grijă să-ţi aperi din toate puterileMoria ta.
La ţară, 10 iunie 1508.
7
ELOGIUL NEBUNIEI
3. Vorbeşte Prostia
PROSTIA VORBEŞTE
Spune-se despre mine ce s-o spune (doar ştiu cum este ponegrită ceas de ceas Prostia chiar de către proştii cei mai mari), totuşi numai eu împart bucurie zeilor şi oamenilor.
Oare nu s-au luminat de o neobişnuită şi straşnică veselie chipurile tuturor de îndată ce m-am înfăţişat acestei numeroase adunări şi m-am pus pe vorbit? Nu vi s-au descreţit numaidecât frunţile? Şi hohotele de râs ce au izbucnit peste tot nu au vestit oare înstăpânirea unei nepreţuite veselii în inimile voastre şi desfătarea pe care v-o oferea prezenţa mea? De vă privesc acum, îmi pare că îi văd pe zeii lui Homer toropiţi de nectar şi nepenthe1, pe când mai adineauri îmi eraţi posomorâţi şi frământaţi de griji, de parcă
abia aţi fi ieşit din peştera lui Trofoniu. După cum astrul 1 Băutură magică contra tristeţii (în antichitate).
8
strălucitor al zilei cu razele sale dintâi alungă întunericul, sau după cum primăvara cu blândul ei zefir schimbă cu totul faţa pământului după o iarnă haină, totul se înveşmântează în culori vii iar natura reîntinerită ne zâmbeşte cu drag, la fel prezenţa mea v-a înseninat dintr-odată chipurile. Ceea ce marii oratori de-abia sunt în stare să obţină prin nesfârşite şi îndelung studiate discursuri, eu am reuşit într-o clipită: doar ce m-aţi zărit şi grijile v-au părăsit.
Veţi afla pe dată de ce mă arăt astfel împopoţonată, de vă
veţi da osteneală să plecaţi urechea la vorbele mele. Dar nu cumva să credeţi că vă cer să mă ascultaţi cu atenţia pe care o acordaţi predicatorilor. Nici gând. Ascultaţi-mă cum îi ascultaţi pe măscărici, saltimbanci, scamatori şi alţi coţcari în pieţe, sau după cum prietenul nostru Midas asculta odinioară
naiul lui Pan. Căci tare îmi vine să fac puţin pe sofista. Totuşi nu mă voi potrivi pedanţilor ce împuie azi capul copiilor cu o sumedenie de fleacuri pretenţioase şi îi învaţă să se certe cu mai multă îndărătnicie decât femeile. Îi voi imita pe antici care, pentru a ocoli numele de înţelepţi, ajuns de ocară în vremea lor, şi l-au luat pe cel de sofişti. Iar aceşti sofişti aveau drept preocupare de căpetenie închinarea de laude zeilor şi eroilor.
Voi ridica şi eu o laudă, dar nu lui Hercule ori lui Solon, ci mie, cum ar veni Lauda Prostiei.
4. Cum să eviţi înţelepciunea
9
Aflaţi mai întâi că nu mă sinchisesc nici cât negru sub unghie de acei mintoşi care, doar fiindcă un om se ridică în slăvi pe el însuşi, îl acuză de neghiobie şi neobrăzare. Să-i zică
ei nerod cât vor pofti, dar să recunoască măcar că asemenea purtare şade bine prostiei. Căci este oare ceva mai firesc decât ca Prostia să se preamărească singură şi să-şi cânte virtuţile?
Cine m-ar putea zugrăvi aidoma cum sunt mai cu har decât eu însumi? Doar să nu se găsească vreunul care să susţină
cum că m-ar cunoaşte el mai bine decât mă ştiu eu.
Şi chibzuiesc că nu-i ajung nici pe departe în îngâmfare pe înţelepţi şi pe principi. Ruşinându-se chipurile să îşi ridice ode ei înşişi, aceştia oploşesc de obicei câte un panegerist mieros sau cine ştie ce pot de doi bani care se prinde să îi laude pentru arginţi, adică să le înşire minciuni. Şi iată-l pe sfiosul erou cum se umflă în pene şi nu îi mai poţi ajunge cu prăjina la nas din pricină că neruşinatul său proslăvitor se încumetă să
aşeze în rândul zeilor cea din urmă pramatie, să dea drept model desăvârşit al virtuţii pe cel pe care îl ştie cufundat în toate viciile, să împodobească o cioară cu pene de păun, să
înălbească pielea unui negru sau se străduieşte să facă din muscă elefant… Apoi eu urmez doar proverbul: De nu te laudă
nimeni, laudă-te singur.
Admir, pe drept cuvânt mişelia ori, dacă vreţi, nesocotinţa oamenilor faţă de mine. Cu toţii mă ţin la mare preţ şi se bucură de binefacerile mele. Şi, cu toate acestea, aştept de veacuri bune să-i treacă vreunuia prin minte să-mi închine un elogiu linguşitor, în vreme ce Busiris, Falaris, frigurile quartane, muştele, căpăţânile pleşuve şi alte asemenea năzdrăvănii şi-au găsit lăudători care n-au cruţat nici timp, nici osteneală pentru a le tămâia cât încape.
Cuvântul ce vi-l voi ţine nu-i învăţat pe dinafară, şi nici măcar dinainte plănuit. Prin urmare nici nu va fi aşa de prefăcut. Nici prin gând să nu vă treacă totuşi că mă slujesc şi eu de vreun şiretlic, precum fac oratorii ca să aibă prilej de a-şi scoate în evidenţă duhul. Unii din tagma asta, după ce s-au zdrobit câte treizeci de ani la un discurs din care nu rareori partea cea mai bună este de furat, ne îmbrobodesc că l-au scris ori dictat în trei zile. Cât despre mine, ce-i în guşă şi-n 10
căpuşă.
Să nu aşteptaţi cumva să mă definesc ori să-mi descriu părţile componente, după obiceiul retorilor. Nimic mai alături cu calea. Să mă definesc ar însemna să mă fixez între anumite hotare, ori puterea mea este nemărginită. Să mă împart ar însemna să fac osebiri între ofrandele ce mi se aduc, ori eu sunt la fel de venerată peste tot. Şi la urma urmei ce rost ar avea să mă chinui a vă înfăţişa, printr-o definiţie, copia mea ideală, ce nu mi-ar semăna mai mult decât propria-mi umbră, de vreme ce aveţi în faţa ochilor chiar originalul?
După cum vedeţi, eu sunt acea adevărată împărţitoare de bunuri, acea Prostie căreia latinii îi zic Stultitia iar grecii Moria.
Dar ce nevoie era s-o mai repet? Nu se citeşte acest lucru îndeajuns pe faţa mea? Şi de s-ar păcăli cineva într-atât încât să susţină că aş fi Minerva sau înţelepciunea, aş fi oare nevoită
să-mi oglindesc sufletul în cuvinte? Nu i-ar ajunge oare să mă
privească mai cu băgare de seamă pentru a se convinge de contrariu?
11
