înţeleptul nu trebuie în niciun fel să se lase pradă patimii. Un asemenea om n-ar mai fi om, ci un soi de zeu, o făptură
închipuită care n-a fost şi nici nu va fi vreodată. Sau, ca s-o zic pe şleau, ar fi un idol prostesc, lipsit de orice sentiment omenesc şi la fel de nesimţitor ca marmura cea mai tare. Să se bucure stoicii cât poftesc de înţeleptul lor închipuit, să-l iubească în voie, căci n-au a se teme că alţii li-l vor jindui, dar să se ducă împreună cu el în republica lui Platon, în regatul Iudeilor sau în grădinile lui Tantal.
Cum să nu te îngrozească un asemenea monstru fioros, cum să nu fugi de o asemenea făptură, de ar fi ea vreodată cu putinţă? Surd la chemarea firii, dragostea, mila, binefacerea 42
nu şi-ar găsi loc în inima lui de cremene. Nimic nu-i scapă, nimic nu îl înşală. Ochii linxului nu sunt mai ageri ca ai lui; întoarce lucrul pe toate feţele şi îl cumpăneşte cât poate mai bine. Lipsit de îngăduinţă pentru semenii săi, el nu este mulţumit decât de sine şi se crede singurul om bogat, sănătos şi liber. Este în sfârşit încredinţat că este unicul care are tot ce poate fi avut pe lume, dar nimeni altcineva nu îl crede. Nu îl frământă grija de a avea prieteni şi nu poate fi tovarăşul nimănui. Îndrăzneşte să îi dispreţuiască chiar şi pe zei, şi nu se face ceva pe pământ care să nu fie întruna criticat şi batjocorit de el. Aceasta este făptura pe care Stoicii o privesc drept pildă de perfecţiune şi înţelepciune. Spuneţi-mi, rogu-vă, ce popor ar primi să-i fie dregător un asemenea om? Ce oştire l-ar vrea de căpitan? Ar găsi el oare un om care să-l primească la masa lui, o femeie care să vrea să-l ia de bărbat, o slugă care să-l accepte de stăpân? Şi de s-ar afla cumva asemenea muritori, nu fi s-ar face iute nesuferit şi le-ar fi o povară? Cine nu l-ar da cu dragă inimă pe unul din acei nerozi de ispravă de care e plină lumea şi care, prin nerozia lor, sunt nimeriţi să poruncească şi să se supună unor proşti. Iubitori cu nevestele, îndrăgiţi de prieteni, veseli la ospeţe şi tovarăşi plăcuţi, asemenea tonţi se vâră cu mare mulţumire în toate trebile omeneşti. Dar destul cu acest aşa-zis înţelept, mi-e necaz că l-am băgat prea mult în seamă.
De ar privi cineva neamul omenesc din vârful unui foişor înalt, cum după spusa poeţilor făcea odinioară Jupiter, ar zări toate relele la care e supusă viaţa nefericiţilor muritori; naşterea murdară şi scârbavnică, creşterea anevoioasă, copilăria pândită de tot soiul de primejdii, tinereţea chinuită
de învăţătură şi muncă, bătrâneţea plină de nesuferite neputinţe şi moartea de neocolit. Mai puneţi la socoteală şirul nesfârşit al bolilor ce nu contenesc să ne dea târcoale de-a lungul acestei vieţi triste, buclucurile în care poţi intra din te miri ce, beteşugurile care ne încovoaie dintr-odată, toată astă
fiere amară care ne otrăveşte clipele cele mai dulci. Şi unde n-ar mai fi toate ticăloşiile pe care le face omul aproapelui său, cum ar fi sărăcia, temniţa, necinstea, ruşinea, caznele, capcanele, trădările, judecăţile, ocările, vicleniile… Dar cum să
43
le înşiri pe toate, când sunt la fel de multe ca firele de nisip din mare? Prin ce păcate şi-au meritat oamenii toate aceste rele? Ce zeu mâniat le-a hărăzit să trăiască într-un asemenea afund al durerii? V-aş spune eu ce cred despre aceste lucruri, dar nu mi-este îngăduit. Un om a cărui minte le judecă
limpede greu s-ar putea împiedica să nu ia pilda fecioarelor din Milet4 oricât de jalnică ar părea.
Şi cine sunt cei pe care dispreţul faţă de viaţă i-a făcut să
şi-o ia cu mâna lor? Nu sunt oare mai ales oameni care au mers pe calea înţelepciunii? N-am să-i mai pomenesc aici pe Diogene, Xenocrate, Caton, Cassius şi Brutus, dar centaurul Chiron, care putea să se bucure de viaţa veşnică, n-a ales să
fie muritor? Iată ce s-ar întâmpla dacă înţelepciunea s-ar înstăpâni asupra tuturor. Curând pământul ar fi deşert şi ar fi deşert şi ar trebui un nou Prometeu pentru a da viaţă iar omului. Dar eu ştiu să alin toate nenorocirile acestea într-o mie de chipuri osebite: când le dăruiesc oamenilor neştiinţa şi zăpăceala, când le trimit dulcea speranţă a unei soarte mai bune, ori presar sub paşii lor pieritorii trandafiri ai plăcerilor.
Câştigaţi de binefacerile mele, ei părăsesc lumea cu inima îndoită, chiar şi când Parcele nu mai au ce fir să toarcă, iar viaţa pare să-i lase ea însăşi. Departe de a fi cât de puţin dezgustaţi de această viaţă, cu cât raţiunea le dă mai multe prilejuri s-o părăsească, cu atât se simt mai puternic legaţi de ea.
Datorită binecuvântărilor cu care eu îi copleşesc, se pot vedea în tot locul bătrâni împovăraţi de ani şi care nici nu mai seamănă a făpturi omeneşti ce ţin la viaţă din toate puterile.
Se bâlbâie, bat câmpii, nu le-a mai rămas niciun dinte în gură, iar pe ţeasta cheală de-abia se mai zăresc câţiva peri albi.
4 Se spune că fecioarele din Milet au fost prinse de o furie care le-a dus la moarte.
44
20. Cel mort de dragoste pentru o tânără
Şi totuşi moşnegii ăştia iubesc aşa de tare viaţa că se dau peste cap să treacă drept juni. Unul îşi căneşte şuviţele cărunte, altul îşi ascunde chelia sub păr de împrumut, al treilea poartă
în gura-i ştirbă dinţii vreunui animal ce-i seamănă, iar încă
unul îşi pierde capul după vreo fetişcană şi face de dragul ei mai multe trăsnăi decât cel mai novice şi mai tăntălău dintre tineri. Iar fapta hodorogilor încovoiaţi şi cu un picior în groapă
care iau de nevastă o fată fără zestre a ajuns atât de obişnuită
că lumea nu mai vede în ea nimic rău, ba dimpotrivă.
45
21. Cadavre ambulante
Mai hazlie încă este priveliştea hoaştelor pe care bătrâneţea pare să le fi şters demult de pe răbojul viilor, aceste schelete umblătoare, iasme care duhnesc a cimitir, dar nu încetează să
spună că nu e nimic mai frumos ca viaţa. Frământate de poftele cărnii, n-au altceva în minte decât să-şi ostoiască veşnica dorinţă de împerechere şi caută peste tot vreun alt Phaon care, pentru bani buni, să stingă focul ce le mistuie. Mereu cu gândul la găteli, îşi sulemenesc faţa din belşug, nu se dezlipesc de oglindă şi se străduiesc prin tot soiul de mijloace să
ascundă tainicele ravagii ale vârstei. Îşi arată ţâţele lăsate şi smochinite, încercând să trezească vigoarea iubiţilor schelălăind cu glasul lor tremurător şi dogit, beau şi dănţuiesc împreună cu fetele de măritat, scriind ca şi ele răvaşe de dragoste pentru amanţi.
Cei care fac asemenea neghiobii sunt luaţi în râs de toată
lumea, după cum şi merită. Li se spune nerozi, dar ei nici că
se sinchisesc. Plini de ei, înoată într-o mare de desfătări şi sorb nectarul cu înghiţituri lungi. Într-un cuvânt, se bucură de fericirea pe care eu le-o aduc. Strâmbe cârcotaşii din nas la pilda mea, dar să-mi spună cum e mai bine: să te laşi purtat de o dulce nebunie ori să n-ai alt gând decât să-ţi pui ştreangul de gât? Adevărat că asemenea nătângi sunt de batjocura 46
privitorilor, dar ce le pasă lor? Batjocura e una dintre bolile pe care nu le simt, iar dacă îi mai înţeapă uneori, ajung repede să alunge neplăcerea pe care le-o provoacă. Să-ţi cadă un bolovan în cap, asta da nenorocire! Dar ruşinea, necinstea, batjocura şi ocările nu îi ating decât pe cei care vor cu tot dinadinsul să fie răniţi. Răul nu este rău pentru cel ce nu-l simte. Ce-ţi pasă de te fluieră toată lumea, când te poţi aplauda de unul singur? Şi numai Prostia dă puterea de a te aplauda pe tine însuţi.
Parcă-i aud deja pe filosofi împotrivindu-se: „Dar nefericirea înseamnă să fii prost, să trăieşti în greşeală şi neştiinţă”. Însă, prieteni, acesta este omul. Căci nu văd de ce i-aţi zice nefericită
unei fiinţe care trăieşte potrivit cu obârşia, creşterea şi firea sa. Nu este aceasta legea a tot ce există? Nimeni care nu iese din starea sa naturală nu poate fi nefericit, altfel s-ar putea susţine că omul este de plâns pentru că nu poate zbura ca păsările ori merge în patru labe ca dobitoacele, sau pentru că
pe fruntea lui nu cresc coarne ca ale taurilor. Tot aşa un cal de rasă ar fi nefericit pentru că nu ştie gramatică şi nu înfulecă
prăjituri, iar soarta taurului ar fi jalnică, neputând el deprinde niciuna din învăţăturile Academiei. Omul însă nu este mai nefericit din pricina prostiei sale decât bidiviul fiindcă nu este grămătic, căci ea îi stă în fire. Dar iată că, pătrunzătorii mei gânditori, mă contrazic încă o dată. „Zeii, spun ei, i-au dat doar omului ştiinţele şi artele, ca să poată ajunge cu spiritul la ceea ce natura i-a tăgăduit. Dar ia vedeţi, rogu-vă, dacă
natura, mama atât de grijulie care a înzestrat insectele, plantele şi cele mai mici flori cu tot ce le trebuie, ar fi uitat să
