5. Nu mă recunoaşteţi?
Eu nu umblu cu sulemeneli sau cu ascunzişuri de tot felul şi niciodată nu se citeşte pe fruntea mea umbra vreunui sentiment care să nu pornească din inimă. Apoi eu îmi semăn oriunde atât de tare că nimeni nu ar putea să mă ascundă, nici chiar cei ce se ţin de înţelepţi şi n-au dorinţă mai fierbinte 12
decât să-şi pară astfel. În ciuda scălâmbăielilor la care se dedau, seamănă a maimuţe îmbrăcate în purpură ori a măgari în piele de leu. Şi cât s-ar preface, pe undeva se arată vreun vârf al urechilor care îl dau de gol pe Midas.
6. Capul lui Midas
Drept să spun, tare mai sunt nerecunoscători muritorii ăştia faţă de mine. Căci ei îmi sunt cei mai buni supuşi, şi totuşi atâta se feresc să fie chemaţi după numele meu, încât ajung să îi ocărască pe alţii cu el, de parcă ar fi vreun stigmat al ticăloşiei şi decăderii. Şi nu merită oare aceşti proşti fără
pereche, ce se închipuie la fel de înţelepţi ca Thales, să îi poreclim Morosophes, adică neghiobi-înţelepţi? De dragul hazului, vreau să-i maimuţăresc niţel pe oratorii din zilele noastre, care se cred asemeni zeilor din cauză că ştiu să-şi folosească limba ca şi lipitoare. Şi tot lor li se pare o culme a măiestriei să împăneze fără nicio noimă un discurs latin cu niscaiva cuvinte greceşti, care să-i dea un aer misterios. Iar de nu ştiu nicio limbă străină, scurmă în cine ştie ce bucoavnă
mucegăită după patru sau cinci cuvinte vechi cu care să ia ochii cititorilor. Cei care îi înţeleg sunt mulţumiţi că se pot astfel lăuda cu erudiţia lor, iar cu cât acestea par mai de nepătruns pentru cei ce nu pricep, cu atât sunt mai admiraţi.
Căci nu mică este plăcerea proştilor de a admira lucrurile care 13
vin de departe. Şi dacă printre ei se află vreunul care râvneşte la renumele de savant, ajunge să zâmbească aprobator, să dea cel mai mic semn că este de acord sau să mişte din urechi ca măgarii, şi ceilalţi nu-şi vor da seama de nerozia lui. Dar să ne întoarcem la oile noastre.
Aşadar acum, prea… prea cum?… prea neghioabe feţe? Şi de ce nu, căci în cele din urmă nu e acesta titlul cel mai înalt pe care Prostia îl poate acorda credincioşilor ei? Ei bine, acum, prea neghioabe feţe, mi-aţi aflat numele. Cum însă rămân destui care nu-mi cunosc obârşia, mă voi strădui să v-o dezvălui, chemând muzele în ajutor.
Nu m-am ivit nici din Haos, nici din Infern; nu m-a zămislit nici Saturn, nici Iapet, nici vreun alt ruginit dintre vechii zei.
Mi-a fost tată Plutus, care – sper să nu le fie cu necaz lui Homer, Hesiod şi chiar marelui Jupiter – este părintele zeilor şi al oamenilor. Acel Plutus care, azi ca şi altădată, se amestecă după bunul său plac şi încurcă şi cele sfinte şi cele lumeşti. El hotărăşte după cum are chef războiul, pacea, imperiile, consiliile cele mari, judecăţile, adunările obştei, căsătoriile, tratatele, alianţele, legile, artele, râsul şi plânsul şi… staţi să-mi trag sufletul, tot el stăpâneşte fără de tăgadă
asupra tuturor treburilor publice şi particulare ale muritorilor.
Plutus, fără ajutorul căruia toată turma zeilor preamăriţi de poeţi, ba chiar şi zeii cei mai mari, n-ar exista deloc sau s-ar alege doar cu ofrande nevrednice. Plutus, a cărui mânie este într-atât de înfricoşată că nici însăşi Palas n-ar putea s-o domolească, ale cărui hotărâri sunt aşa de preţioase şi protecţia sa atât de puternică încât fericitul muritor pe care îl blagosloveşte cu ele nu mai are a se teme de Jupiter, cu fulgerul său cu tot.
Nu m-am întrupat nici din capul tatălui meu, precum odinioară Minerva. El s-a împreunat cu Neotes, Tinereţea, cea mai frumoasă şi mai pusă pe şagă dintre nimfe. M-am născut, după cum bine spune Homer, „din dulce iubire”, nu dintr-o căsnicie nefericită, ca şchiopul Vulcan. Şi nu care cumva să-i daţi crezare lui Aristofan, care susţine că taică-meu m-a făcut când era deja bătrân şi aproape orb. Nici vorbă, am fost zămislită pe când el era în floarea vârstei şi sângele tânăr îi 14
clocotea în vine, ba încă într-unul din acele plăcute momente în care nectarul dat pe gât la masa zeilor îi aţâţase simţurile.
Veţi dori poate să-mi ştiţi şi locul de baştină, fiindcă mai nou se crede că nobleţea depinde de locul în care copilul a slobozit pe lume primele ţipete. Aflaţi deci că nu m-am născut nici pe insula plutitoare Delos, nici din spuma mării şi nici prin vreo peşteră întunecoasă. Am văzut lumina zilei în Insulele Fericite, unde pământul dă cele mai bogate prinoase de la sine, fără să fie cultivat. Aceste binecuvântate locuri n-au cunoscut vreodată munca, bătrâneţea ori boala. Nici nalbă, nici cafeluţe, bob ori alte asemenea plante obişnuite nu cresc acolo. Peste tot ochii şi mirosul sunt îmbiate de moly, panaceu, nepenthe, măghiran, trandafiri, viorele şi zambile, care fac să
pălească grădinile lui Adonis.
Născută într-un asemenea tărâm al fericirii, nu mi-am vestit venirea pe lume cu lacrimi, ci chiar din prima clipă a vieţii mele i-am zâmbit blând mamei. Şi ce rost ar avea să-l invidiez pe Jupiter pentru că a fost alăptat de o capră, de vreme ce doicile mele au fost cele mai graţioase nimfe din lume; Méthé – Beţia
– fiica lui Bachus, şi Apaedia – Neştiinţa – odrasla lui Pan. Le şi vedeţi aici printre însoţitoarele mele.
7. Jupiter alăptat de capră
Dar dacă am adus vorba despre ele, să vi le şi prezint. Aceea care se uită de sus la voi este Iubirea de sine. Aceasta, cu trăsături delicate şi ale cărei mâini sunt pururea gata să
15
aplaude, este Linguşirea. Dincoace o vedeţi pe zeiţa Uitării care moţăie şi pare adormită. Mai încolo, Lenevia stă cu braţele încrucişate pe genunchi. Şi cea de colo, încinsă cu ghirlande, încununată cu coroniţe de trandafiri şi mirosind a parfumuri ameţitoare, cine ar putea fi decât Plăcerea? Lângă ea este Nebunia aceea care aruncă încoace şi încolo priviri tulburi. Ici, durdulie şi cu pielea lucioasă o veţi recunoaşte pe zeiţa Poftă.
Zăriţi însă şi doi iezi printre atâtea zeiţe. Unul este Comus –
Cheful – iar celălalt Morfeu – Somnul. Cu ajutorul lor supun stăpânirii mele tot ce există pe lume şi prin ei poruncesc acelora care poruncesc lumii.
Îmi cunoaşteţi acum locul de baştină, educaţia şi alaiul. Şi, ca nu cumva cineva să creadă că mi-am luat cu de la mine putere titlul de zeiţă, am să vă dezvălui favorurile cu care îi covârşesc pe oameni ca şi pe zei, am să vă arăt cât de întinsă
este stăpânirea mea. Desfundaţi-vă bine urechile.
Dacă s-a spus, pe drept cuvânt, că zeu este cel care face bine oamenilor, dacă aceia care au dat oamenilor grâul, vinul sau le-au adus vreun alt folos de felul acesta au fost primiţi în rândul nemuritorilor, n-ar trebui oare să fiu considerată drept cea mai însemnată dintre zeităţi, eu care împart muritorilor favoruri şi bunuri deopotrivă?
Este oare ceva mai dulce şi mai de preţ decât viaţa? Şi la obârşia vieţii cine se află dacă nu eu? Nici lancea cruntei Palas, nici scutul puternicului Jupiter nu dau viaţă oamenilor. Însuşi Jupiter, regele cerului şi al pământului, care face Olimpul să
se cutremure cu o singură privire, nu are încotro şi trebuie să-şi lase deoparte temutul fulger şi aerul fioros, cu care îi bagă
în sperieţi pe zei când pofteşte, pentru a se deghiza ca un biet actor de câte ori îi vine pofta să guste din bucuriile paternităţii.
16
8. Se dedă plăcerilor
După zei, stoicii se consideră cele mai desăvârşite fiinţe. Ei bine, daţi-mi pe mână un stoic, chiar de-ar fi de trei ori, de patru ori sau de o mie de ori mai stoic decât toţi stoicii luaţi la un loc, şi dacă nu-i tai barba, pe care şi-o socoate semnul înţelepciunii, cu toate că o are în comun cu ţapii, o să-i alung totuşi mohoreala, îi voi descreţi fruntea şi o să-l abat de la principiile sale severe. Se va lăsa în voia bucuriei, necumpătării şi nebuniei. Într-un cuvânt, oricât de înţelept ar putea fi, dacă vrea să aibă parte de plăcerile cărnii, pe mine trebuie să mă cheme.
Şi la urma urmei de ce n-aş zice lucrurilor pe nume, aşa cum îmi stă în fire? Spuneţi-mi cumva dacă forţa, capul, pieptul, mâinile, urechile, oricare dintre aceste părţi onorabile ale corpului, aduc pe lume pe zei ori pe oameni? Cu niciun chip. Mădularul care serveşte la perpetuarea speciei umane este atât de caraghios şi de ridicol încât nici nu l-am putea 17
numi fără a izbucni în râs. Şi totuşi, el, şi nu numerele lui Pitagora2, este izvorul sacru din care se trage viaţa tuturor fiinţelor
