Ca să mă întorc de unde am plecat, ce putere i-a putut sili pe oameni, care de la natură sunt aspri, sălbatici şi neciopliţi, să se adune în oraşe ca să-şi ducă traiul împreună? Nu cumva Linguşirea? La urma urmei lira lui Amfion şi Orfeu tot acolo duce. Când plebea romană răzvrătită contra senatului era gata să pornească o răzmeriţă sângeroasă, ce a convins-o să se întoarcă la pace şi bună înţelegere? Cumva vreun discurs filosofic? Nicidecum. A fost de ajuns fabula prăpădită cu stomacul şi părţile corpului. Iar Temistocle nu şi-a atins ţelul cu fabula tot aşa de caraghioasă a vulpii şi ariciului? Ce înţelept cu vorba lui dulce ar fi avut aceeaşi înrâurire ca născocirile lui Sertorius cu căprioara, perii din coada calului 37
şi cei doi câini ai lui Licurg?
Ca să nu mai vorbesc de Minos şi Numa, care prin istoriile pe care le-au scornit au putut cârmui în linişte mulţimea, căci numai cu asemenea nerozii poate fi urnit acest uriaş şi puternic animal care este norodul.
18. Acest enorm şi puternic animal – poporul De altfel ce oraş a primit vreodată să se călăuzească după
legile lui Platon sau Aristotel, ori după maximele lui Socrate?
Cine l-ar fi putut face pe Decius să se jertfească pentru patrie, sau pe Curtius să se arunce în prăpastie, dacă nu deşarta glorie, sirena ale cărei farmece îi lasă aşa de reci pe înţelepţi?
Ce nerozie poate fi mai mare, spun aceştia, decât să cânţi slugarnic în strună gloatei ca să-i intri în voie, să-i cumperi laudele, să cauţi neobosit preţuirea atâtor neghiobi, să te îmbeţi cu urale zgomotoase, să te laşi purtat în triumf ca icoanele ori să îngădui să ţi se ridice statuie în piaţa publică?
Titlurile, poreclele, toate onorurile cu care sunt copleşiţi oameni care nici măcar nu sunt demni de numele de oameni, apoteozele publice ale celor mai josnici tirani sunt, după
părerea filosofilor, neghiobii vrednice de luat în râs. Şi cine îi contrazice, domnii mei? Totuşi, de dragul acestor prostii eroii 38
cei mai de seamă au făcut toate faptele vitejeşti pe care le-au ridicat în slăvi poeţii şi oratorii. Tocmai această prostie clădeşte oraşele, şi pe ea se întemeiază imperii, legi, religie, adunări şi judecăţi. Într-un cuvânt, ea este piatra de temelie a vieţii muritorilor şi cârmuieşte lumea după bunu-i plac.
Dar să nu scăpăm din vedere ştiinţele şi artele. Nu setea de glorie le-a dat glas oamenilor să născocească şi să lase urmaşilor toate aceste ştiinţe şi arte care sunt ţinute la mare preţ? Mai nerozi decât toţi nerozii la un loc, plăsmuitorii ştiinţelor şi artelor şi-au închipuit că faima pe care ar putea s-o dobândească îi va răsplăti pentru trudă şi nesomn. Dar nu se află pe lume lucru mai îndoielnic decât faima, pe când cele mai de soi desfătări ale vieţii sunt lucrarea prostiei, inclusiv dulcea plăcere de a trage foloase pe seama prostiei altora.
După ce mi-am lăudat puterea şi dibăcia ce-aţi zice de mi-aş proslăvi şi cuminţenia? Dar bine, veţi cârti, a dovedi că
aceasta şi prostia pot să meargă mână în mână e totuna cu a dovedi că apa se poate împreuna cu focul. Trag totuşi nădejde să izbutesc, de veţi binevoi să mă ascultaţi la fel de atent ca şi până acum. Mai întâi, dacă e adevărat că până la urmă
cuminţenia înseamnă să ştii să te foloseşti de lucruri, cui i se cuvine mai degrabă numele de om cuminte: înţeleptului pe care teama şi ruşinea l-au împiedicat dintotdeauna să facă
ceva, ori prostului lipsit de ruşine şi orb la primejdii care se bagă cu îndrăzneală în tot ce-i trece prin cap? Înţeleptul stă
mereu cu nasul vârât în bucoavnele cele vechi şi nu învaţă
decât cuvinte deşarte măiestru potrivite. Dimpotrivă, prostul, care ia tot timpul în piept valurile vieţii, deprinde adevărata cuminţenie. Orb cum era, Homer a văzut totuşi limpede acest lucru când a zis în Iliada”: „Cu păţanii se-nvaţă doar prostul”.
Căci sunt cu osebire două piedicile care se ridică în calea omului ce vrea să cunoască bine lucrurile: ruşinea, care îi întunecă sufletul, şi teama, care îi arată primejdia şi îl face să
ocolească faptele mari. Iar prostia ne scuteşte de amândouă.
Puţini sunt oamenii care îşi dau seama câte pot câştiga în schimbul ruşinii şi temerii. Poate unii văd mai degrabă
39
cuminţenia ca o dreaptă cumpănire a lucrurilor. Dar plecaţi, rogu-vă, urechea la mine şi credeţi-mă că nu poţi atinge nici pe departe această virtute, chiar de ai crede că o ai în cel mai înalt grad.
Mai întâi este neîndoios că toate lucrurile omeneşti au două feţe cu totul diferite, ca Silenii lui Alcibiade. Vă sare mai întâi în ochi una dintre ele, dar de întoarceţi medalia albul se va face negru şi negrul alb, veţi vedea sluţenia în locul frumuseţii, sărăcia lucie în locul belşugului, gloria în locul infamiei, neştiinţa în locul cunoaşterii. Puterea vă va părea nevolnicie, josnicia, nobleţe, tristeţea veselie, hatârul osândă, ura prietenie. Lucrurile se vor preface în fiecare clipă sub ochii voştri, după partea din care le priviţi.
Veţi zice poate că devin prea filosofică. Ei bine, am să fiu mai limpede.
Nu este regele în ochii tuturor un muritor putred de bogat şi atotputernic? Dar dacă în sufletul său nu-şi află locul nicio însuşire mai de soi, dacă nu dă doi bani pe tot ce are, nu este el oare un nevoiaş? Dacă îl stăpânesc patimi josnice, nu este el mai ticălos decât cel din urmă sclav? Şi la fel se poate raţiona asupra tuturor celorlalte lucruri de pe lumea asta, aşa că nu vom mai lungi vorba. Şi unde duc toate aceste raţionamente, mă veţi întreba poate. O să vedeţi. Unul care ar smulge măştile actorilor ce îşi joacă rolurile şi ar arăta astfel spectatorilor feţele lor aşa cum sunt în realitate n-ar strica oare piesa şi ar merita să fie izgonit din teatru ca un neghiob?
Dar asta nu ar împiedica totul să se schimbe pe dată: femeia ar deveni bărbat, tânărul moşneag. Regii, eroii, zeii şi-ar lua tălpăşiţa, lăsând în urma lor doar nişte biete puşlamale. De se duce iluzia dispare şi tot farmecul piesei. Travestirea şi măştile îi înlănţuiesc pe privitori. Nu este viaţa însăşi o nesfârşită
comedie, în care oamenii, deghizaţi într-o mie de feluri osebite, se urcă pe scenă şi îşi joacă rolurile până ce regizorul îi scoate de pe rampă? Dar mai întâi acesta îl pune pe unul şi acelaşi să joace în mai multe straie, când în mândra purpură a regelui, când în zdrenţele scârbavnice ale nemernicului sclav.
40
La drept vorbind, lumea asta nu-i decât o umbră trecătoare, însă comedia vieţii de zi cu zi se joacă după cum v-am arătat.
19. Cel la care vă uitaţi toţi ca la Dumnezeu Dacă vreun înţelept căzut din cer s-ar ivi deodată printre noi şi ar striga: „Cel pe care toţi îl ţineţi drept domnul şi stăpânul vostru nu este vrednic nici măcar de numele de om, căci nu este mai presus decât fiarele, lăsându-se ca şi ele în voia patimilor. Este cel mai ticălos dintre sclavi dacă ascultă de bunăvoie asemenea stăpâni josnici”. Dacă i-ar spune unuia care îşi plânge tatăl răposat: „Bucură-te pentru tatăl tău care s-a trezit la adevărata viaţă, căci viaţa acestei lumi nu este decât un fel de moarte”. Ori de i-ar mai zice unui nobil care se împăunează cu titlurile sale: „Nu eşti decât un coate goale şi un bastard, căci nu se află în tine virtutea, fără de care nu există nobleţe adevărată”. În sfârşit, dacă ar ţine-o aşa asupra tuturor celor ale vieţii, ce-ar câştiga prin asemenea vorbe frumoase? Doar atât că toţi s-ar uita la el ca la un nebun de legat. Pentru că nu e nimic mai nesocotit decât o cuminţenie dăunătoare, precum nu e nimic mai prostesc decât o înţelepciune nelalocul ei. Şi nu este cuminţenie mai dăunătoare decât aceea care nu ştie să ţină seama de timp şi de împrejurări şi ar vrea să nu mai fie comedia comedie. Beţi 41
ori plecaţi, le spuneau grecii comesenilor. Şi aveau dreptate.
Adevărata cuminţenie înseamnă, de vreme ce suntem oameni, să nu vrem să fim mai înţelepţi decât ne este firea. Trebuie ori să îngădui prostiile mulţimii, ori să te laşi în voia şuvoiului neroziei, dimpreună cu ea. Veţi zice iar că asemenea purtare e curată neghiobie. Nu tăgăduiesc, dar recunoaşteţi măcar că
numai asta înseamnă să joci de-adevăratelea comedia vieţii.
Pe zei, să dau ori nu glas la ce-mi mai rămâne de spus? Dar de ce aş tăcea din moment ce este adevărul gol-goluţ? Poate ar fi nimerit ca, într-o împrejurare de asemenea însemnătate, să
chem în ajutor zeieştile muze pe care poeţii le invocă prea ades pentru fleacuri. Coborâţi deci o clipă de pe Helicon, măreţe fiice ale lui Jupiter, şi inspiraţi-mă, vreau să dovedesc acum că niciun muritor n-ar fi în stare să ajungă la acel sacru şi minunat Templu al Înţelepciunii, zis şi tărâmul de nepătruns al fericirii, de nu l-ar lua de mână prostia.
Mai întâi se ştie că toate patimile nemăsurate sunt lucrarea prostiei. Osebirea între un prost şi un înţelept este că primul ascultă de patimi, iar al doilea de înţelepciune. Stoicii îl sfătuiau pe omul înţelept să se ferească de patimă ca de boală.
Dar totuşi patima îi împinge de la spate pe cei care nu ştiu cum să apuce mai grăbit pe calea înţelepciunii. Ea îi îndeamnă
spre tot ce înseamnă virtute şi le inspiră gândul şi dorinţa de a face bine. Seneca, prea faimosul stoic, spune în deşert că
