Şi mai spuneţi-mi cinstit care muritor şi-ar băga capul în jugul căsniciei, dacă ar judeca mai întâi neajunsurile la care se expune? Ce femeie ar ceda avansurilor unui bărbat dacă ar cugeta mai bine la primejdiile şi durerile facerii sau la chinul creşterii plozilor? Şi, fiindcă viaţa voastră se datorează
căsătoriei, asupra căreia veghează credincioasa mea Nebunie, gândiţi-vă câte îmi datoraţi! În plus, odată ce o femeie a trecut deja prin tot acest calvar, l-ar mai lua ea de la capăt dacă buna mea prietenă, zeiţa Uitării, n-ar primi-o sub aripa ei? Spună
Lucreţiu orişice, nici măcar Venus nu poate pune la îndoială
că, fără zeiescul meu sprijin, întreaga sa putere ar fi stearpă.
Prin urmare din acel joc ciudat şi caraghios pe care îl am sub stăpânirea mea au ieşit şi filosofii fuduli şi urmaşii lor cărora gloata le spune călugări, şi regii îmbrăcaţi în purpură, şi preoţii Domnului, şi prea sfinţii noştri părinţi, papii, şi nenumăratele zeităţi cântate de poeţi şi pe care Olimpul abia le mai poate încape.
Nu mi-a fost greu să vă arăt că eu sunt obârşia vieţii. Veţi vedea însă mai departe că toate desfătările şi favorurile cu care sunteţi binecuvântaţi se datorează mărinimiei mele.
Oare ce ar mai rămâne din viaţă dacă am izgoni plăcerile?
Ar mai fi acel trai nemernic vrednic de numele de viaţă?… Mă
aplaudaţi, prieteni! Ştiam eu prea bine că sunteţi cu toţii prea neghiobi, adică prea înţelepţi, pentru a nu-mi împărtăşi părerea. Şi stoicilor le plac desfătările şi nu le-ar putea urî.
Degeaba se prefac, degeaba încearcă să defăimeze plăcerea în faţa norodului, copleşind-o cu blesteme din cele mai crâncene: schimonoseli şi nimic mai mult! Vor numai să-i înlăture pe ceilalţi de la tainul desfătărilor ca să se ospăteze ei în voie. Dar, pe toţi zeii din cer! să-mi spună ei mie dacă viaţa ar fi altceva decât mohoreală, plictiseală, dezgust şi anevoinţă, într-un cuvânt searbădă, dacă nu i-ar da gust plăcerea, adică prostia.
Mi-ar ajunge să aduc în sprijin mărturia lui Sofocle, poet atât 2 Pitagora atribuia numerelor forme de fiinţe.
18
de mare încât nu va putea fi niciodată îndeajuns lăudat, care m-a cinstit zicând: „Să nu gândeşti e cea mai dulce viaţă”. Dar să despicăm niţel firul în patru.
9. Iubind copii
Nu-i oare copilăria, prima vârstă a omului, cea mai veselă şi mai plină de farmec dintre toate? Copiii sunt iubiţi, sărutaţi, îmbrăţişaţi, dezmierdaţi, îngrijiţi. Nici chiar pe un duşman în timpul războiului nu-l rabdă inima să nu le sară în ajutor. Şi de ce? Pentru că, de la naştere încă, natura, această mamă
grijulie, i-a învăluit în prostie, care merge la inima părinţilor, le alină cazne1e şi atrage asupra pruncilor bunăvoinţa şi ocrotirea de care au nevoie.
Şi vârsta care urmează copilăriei ce cusur are? Cine nu se înghesuie să-i netezească drumul şi să-i dea o mână de ajutor?
Şi cui se datorează farmecele ei, pentru care este iubită de toţi, dacă nu mie? Eu alung din calea tinerilor nesuferita înţelepciune şi le deschid poarta plăcerilor. Şi, ca să nu credeţi că vă tom braşoave, ia închipuiţi-vă că tinerii au ajuns oameni în toată firea, pe care viaţa şi învăţătura i-au înţelepţit: acum frumuseţea începe să se veştejească, veselia se stinge, puterile se împuţinează, farmecele se duc. Cu cât nu vor să ştie de mine cu atât viaţa le întoarce spatele până când se trezesc ajunşi la încovoietoarea bătrâneţe, care nu se împacă nici cu ea însăşi, nici cu ceilalţi.
Şi desigur niciun muritor n-ar putea îndura bătrâneţea, dacă trista soartă a omenirii nu m-ar îndupleca să-i mai vin o 19
dată în ajutor. Asemenea zeilor cântaţi de poeţi care, atunci când muritorii sunt pe cale să-şi dea ultima suflare, le uşurează chinul prin vreo metamorfoză, şi eu îi schimb pe bătrânii ajunşi cu un picior în groapă şi îi întorc, pe cât îmi stă
în puteri, la fericita vârstă a copilăriei.
Iar de vrea cineva să afle cum de îi pot preface astfel, nu am de gând să umblu cu ascunzişuri. Îi duc la izvorul râului Lethe care se găseşte în Insulele Fericite (şi să ştiţi că în Infern nu curge decât un pârâiaş din acest fluviu). Acolo sorb nesăţioşi uitarea tuturor relelor acestei vieţi, frământările şi necazurile îi părăsesc încet şi întineresc.
Dar poate veţi cârti – ajung să vorbească în dodii, să bată
câmpii. Fără îndoială. Şi este taman ceea ce se cheamă a da în mintea copiilor. Ce poate fi mai copilăresc decât a bate câmpii şi a vorbi în dodii? Şi nu tocmai din pricină că e lipsită de judecată ne încântă şi ne înveseleşte această vârstă fragedă?
N-ar fi oare un copil la fel de înţelept ca un om mare, nesuferit tuturor, nu ar fi privit orişiunde ca un monstru? Pe drept cuvânt zice doar proverbul: Urâtă mi-este înţelepciunea prea timpurie la un copil.
Cine ar putea îndura tovărăşia unui bătrân care ar fi pe cât de sprinten la minte, pe atât de cumpănit şi hârşit? Aşa că eu îl fac pe cel vârstnic să aiureze, să bată câmpii şi această
fericită aiurare îl fereşte de grijile şi necazurile care îl muncesc pe înţelept. Comesean plăcut, el ştie încă să le vorbească în pilde tovarăşilor de pahar. Trăieşte nepăsător şi de-abia simte povara vieţii, pe care cu greu o pot duce pe umeri oameni mai zdraveni. Câteodată chiar face ca moşneagul lui Plaut: învaţă
să rostească şi dulcea vorbă iubesc. Cât de plâns ar fi dacă s-ar afla în toate minţile!
Şi totuşi, blagoslovit de mine, el este iubit de prieteni şi poate încă întreţine o conversaţie plină de duh. Căci, dacă e să-l credem pe Homer, de pe buzele bătrânului Nestor curgeau cuvinte ce întreceau în dulceaţă mierea, în timp ce amare erau vorbele năvalnicului Ahile. După acelaşi poet, bătrânii îşi petreceau la adăpostul zidurilor timpul şăguind. Aici bătrâneţea o ia încă o dată înaintea copilăriei. Aceasta din urmă, deşi foarte plăcută, nu poate gusta una din cele mai de 20
preţ desfătări ale vieţii: pălăvrăgeala.
Mai apoi, bătrânii se dau în vânt după copii, şi copiii după
bătrâni, fiindcă zeilor le place să-i adune pe cei care se aseamănă, Şi de nu luăm în seamă ridurile şi anii pe care îi poartă bătrâneţea, pot semăna două lucruri mai bine decât bătrânul cu copilul?
Amândoi au părut alb, o gură fără dinţi, un corp împuţinat, le place laptele, se bâlbâie şi vorbesc despre nimicuri. Prostia, uituceala, curiozitatea, toate duc la o asemănare perfectă între aceste două vârste. Cu cât oamenii îmbătrânesc mai tare, cu atât se apropie de copii, până ce părăsesc această lume la fel ca nişte prunci, fără să fie dezgustaţi de viaţă şi fără să
zărească moartea.
Să punem acum alături aceste binefaceri cu care îi copleşesc eu pe muritori cu metamorfozele celorlalţi zei. Şi să
le lăsăm deoparte pe cele făcute de ei la mânie, pentru a le privi doar pe acelea care au fost luate drept cele mai mari semne ale bunăvoinţei lor. Cum îşi răsplătesc ei prietenii pe moarte? Îi prefac în copac, în pasăre, în furnică, ori chiar în şarpe. Dar nu-i totuna să mori sau să-ţi schimbi astfel natura?
Eu una, fără să nimicesc omul, îl întorc la clipele cele mai fericite ale vieţii sale. De-ar vrea numai oamenii să dea de-o parte înţelepciunea şi să-şi petreacă viaţa întreagă alături de mine, cum i-aş cruţa de neajunsurile tristei bătrâneţi şi le-aş
dărui ceas de ceas bucuria şi fericirea tinereţii veşnice.
Uitaţi-vă la slăbănogii, morocănoşii şi necăjiţii ăştia care se apucă să studieze filosofia ori vreun alt lucru serios şi anevoios. Sufletul lor, necontenit tulburat de o mulţime de gânduri diferite, apasă asupra firii. Spiritul li se risipeşte în prea multe, seva vieţii seacă în ei şi de obicei îmbătrânesc înainte de a fi fost vreodată tineri. Dimpotrivă, nerozii mei, toţi rotofei şi durdulii, strălucesc de sănătate şi bunăstare, de parcă ar fi godaci de Acarnania.
