dea oamenilor ştiinţele şi artele în caz că le-ar fi crezut indispensabile fericirii lor. Căci artele şi ştiinţele nu vin de la natură, ci le-a zămislit Theut, geniu potrivnic spiţei umane, ca să o ducă de râpă. Departe de a fi de vreun folos, ele au fost plăsmuite numai spre paguba muritorilor. Acel rege pe care îl pomeneşte Platon simţise acest lucru când a osândit născocirea alfabetului.
Ştiinţele s-au strecurat prin urmare în lume dimpreună cu celelalte nenorociri. Naşterea lor se datorează celor vinovaţi de toate pacostele neamului omenesc, adică demonilor, ce şi-au 47
luat acest nume, de ştiutori, de la dăunătoarele ştiinţe.
Pământenii aceia cuminţi ai vârstei de aur nu aveau habar de aceste ştiinţe deşarte şi primejdioase, ascultau chemarea naturii şi îşi urmau orbeşte instinctul. La ce le-ar fi fost bună
gramatica, de vreme ce vorbeau toţi aceeaşi limbă şi grăiau numai spre a se face înţeleşi? De ce să fi avut nevoie de dialectică, dacă părerile contrare nu iscau între ei dispute fără
rost? Cum le-ar fi folosit retorica unora care nu ştiau ce înseamnă să te judeci? Cum să le fi trecut prin minte să
izvodească legi înţelepte şi drepte pentru a pedepsi fărădelegile şi a stârpi viciile, lor care erau curaţi şi nevinovaţi?
Respectuoşi faţă de zei, ei nu profanau din curiozitate tainele firii, încercând să afle distanţele dintre stele, mişcările lor de revoluţie, influenţele lor asupra muritorilor şi pricinile ascunse ale tuturor lucrurilor. Cât despre dorinţa de a cunoaşte ceea ce se află dincolo de cer, asemenea neghiobie nu le-a trecut niciodată prin cap.
Cum nevinovăţia şi curăţia vârstei de aur s-au dus încetul cu încetul – geniile cele rele au născocit ştiinţele şi artele.
Acestea au fost întâi puţine la număr şi nu mulţi erau oamenii care îşi băteau capul cu ele. Dar în scurtă vreme superstiţioşii caldeeni şi grecii puturoşi şi uşuratici le-au adăugat altele şi altele, până au ajuns să fie o mulţime de asemenea cazne ale spiritului. Şi vorba ceea, un om îşi poate pierde minţile şi numai din cauza gramaticii, care este una dintre ştiinţele cele mai simple. Totuşi, dintre toate aceste ştiinţe, mai de folos sunt cele care se pun în slujba vieţii obişnuite, adică a prostiei.
Teologii mor de foame, fizicienii rebegesc de frig, astrologii sunt luaţi peste picior, iar dialecticienii dispreţuiţi. Doctorul plăteşte cât toţi de-alde ăştia la un loc. Ştiinţa lui se numără
printre cele mai greu de pătruns, dar pentru a câştiga încrederea oamenilor, ba chiar şi a celor mai de vază capete încoronate, lui nu-i trebuie altceva decât să se arate cât mai neştiutor, neruşinat şi fără minte. De altfel medicina, aşa cum se practică azi, nu este decât un fel de linguşire şi se poate spune că în privinţa asta tare seamănă cu retorica.
48
22. Doctorul
După doctori, locul al doilea se cuvine oamenilor de legi. Şi zău că, dacă mă gândesc bine, ar fi îndreptăţiţi şi la cel dintâi.
Oricum ar fi, meseria lor este luată în râs de toţi filosofii, care îi privesc ca pe un soi de măgari (i-am invocat pe filosofi ca să
nu o spun eu însumi). Dar totuşi aceşti urecheaţi hotărăsc după bunul lor plac mersul tuturor treburilor pe lumea asta.
Aşa neştiutori cum sunt, ei îşi sporesc avuţia, pe când teologul ce a pătruns tainele Dumnezeirii se mulţumeşte cu o biată
fiertură de legume şi trebuie să se războiască necontenit cu puricii şi păduchii.
49
23. Ştiinţele cele mai apropiate de prostie De vreme ce ştiinţele care se apropie de prostie aduc mai multă mulţumire decât acelea care se ţin departe de ea, nu sunt oare înzecit mai fericiţi cei care fug de orice ştiinţă şi îşi iau drept singură călăuză natura, care nu îi lasă niciodată de izbelişte, atâta timp cât nu încearcă să iasă din ţarcul menit muritorilor? Natura nu suferă să fie prefăcută ori stânjenită, iar zămislirile sale cele mai desăvârşite sunt cele pe care arta n-a apucat să le strice.
Nu sunt oare mai fericite printre necuvântătoare animalele care trăiesc în afara oricărei rânduieli şi nu cunosc alte legi decât cele ale firii? Este pe lume vreo vieţuitoare mai fericită şi mai vrednică decât albina? N-or avea albinele cinci simţuri ca omul, dar nu este arhitectura lor cu mult mai presus de a voastră? Nu e republica lor de o mie de ori mai bine întemeiată
decât cele pe care le-au imaginat filosofii voştri? Să luăm dimpotrivă, calul. El împarte cu omul toate nenorocirile, căci trăieşte pe lângă el şi se aseamănă cu el la simţire. Priviţi-l în toiul bătăliilor: când se teme de ruşinea înfrângerii se însufleţeşte şi mănâncă pământul, când îl înflăcărează dorinţa victoriei înaintează neînfricat şi nu rareori îşi găseşte sfârşitul străpuns de fierul vrăjmaşului şi muşcând ţărâna lângă
stăpânul său pe moarte. Mai puneţi la socoteală frâiele care îi răpesc libertatea, pintenii care îl înjunghie, grajdurile în care 50
este întemniţat, nuielele, bicele, hamurile, chingile care îl chinuie şi îl stingheresc mereu, corvoadele de tot felul care îl copleşesc şi îl prăpădesc cu zile, ca şi alte asemenea robii pe care le îndură de bună voie, pentru că, aşa cum se întâmplă
multor principi, setea de răzbunare l-a împins să facă o mare tâmpenie5. Nu-i oare de o mie de ori mai dulce viaţa muştelor şi a păsărilor, care trăiesc fericite lăsându-se în voia chemărilor naturii şi fiind ameninţate numai de capcanele oamenilor? Închideţi-le în cuşti, învăţaţi-le să papagalicească
cuvinte ale graiului vostru şi veţi vedea cum le vor pieri deodată farmecele şi frumuseţea lor firească. Nimic mai adevărat decât că toate lucrurile create numai de natură sunt cu mult mai minunate decât cele pe care arta se străduieşte să le împopoţoneze cu podoabe de împrumut! Din astă pricină
n-am să ostenesc a-l lăuda pe cocoşul lui Lucian, care prin metempsihoză s-a întrupat în filosoful Pitagora. După ce a trecut prin tot felul de stări şi a fost pe rând bărbat, femeie, rege, sclav, peşte, cal, broască, ba chiar şi burete, din câte ştiu, şi-a putut da seama la sfârşit că omul este cel mai nefericit dintre toate animalele, căci este singurul care nu se împacă cu propria-i soartă şi încearcă să iasă din hotarele pe care i le-a pus natura. Mai spunea el că în ochii săi proştii şi neştiutorii erau la mai mare preţ decât învăţaţii şi geniile şi ca Gryllus, când Circe îl prefăcuse în porc, a fost mult mai cuminte decât înţeleptul Ulyse, fiindcă a vrut să-şi continue viaţa grohăind liniştit într-o cocină mai degrabă decât să-l însoţească iarăşi pe erou în cine ştie câte întâmplări pline de primejdie. Homer, părintele fabulei, a gândit cam la fel cu mine, când i-a făcut pe toţi oamenii „prăpădiţi” iar lui Ulysse, pe care l-a zugrăvit ca un model de înţelepciune, i-a hărăzit epitetul de „nenorocit”, cu care nu i-a dăruit niciodată pe Paris, Ajax ori Achile, nerozi de frunte. Şi de ce mă rog era Ulyse nefericit? Pentru că nu-i mergea mintea decât la vicleşuguri şi şiretlicuri, pentru că nu ieşea din cuvântul lui Palas şi pentru că, îndepărtându-se pe cât îi stătea în puteri de legile firii, era prea înţelept şi cuminte. Într-adevăr, cu cât 5 Aluzie la apologiul calului şi cerbului făcut de Horaţiu.
51
păşesc oamenii mai apăsat pe calea înţelepciunii, cu atât îşi îndepărtează fericirea. Mai proşti decât proştii, ei uită atunci că sunt nişte bieţi oameni şi se cred zei. După pilda titanilor, îngrămădesc ştiinţe peste ştiinţe, arte peste arte şi încearcă să
se războiască prin ele cu natura. Dar numai apropiindu-se cât vor putea de prostia şi sălbăticia fiarelor, neîncercând să facă
vreodată ceva care să se ridice deasupra împlinirilor la care i-a îndrituit firea, vor putea oamenii să se descotorosească de nenorocirile fără număr ce îi încearcă şi îi covârşesc. Nu voi să
mă folosesc de argumentele stoicilor, aşa că voi încerca să
găsesc un exemplu care să vină în sprijinul părerii mele.
Pe zei, se află oare pe pământ muritori mai fericiţi decât cei alintaţi îndeobşte cu numele de proşti, smintiţi, neghiobi şi dobitoci? Vi se va părea că aiurez, dar vă încredinţez totuşi că
nimic nu e mai vrednic de crezare. Mai întâi că nu le e teamă
de moarte, ceea ce nu-i puţin lucru. Nu cunosc mustrările unei conştiinţe încărcate, spaimele deşarte pe care le trezesc în alţi oameni palavrele despre infern, nici nu se înspăimântă de stafii şi strigoi. Pacea sufletului lor nu poate fi tulburată nici de gândul relelor care îi pândesc, nici de nădejdea vreunui bine ce le-ar sosi pe neaşteptate. Într-un cuvânt, pe ei nu îi frământă grijile ce pasc necontenit viaţa oamenilor. Nu sălăşluiesc în ei ruşinea, frica, râvna, gelozia ori iubirea. Iar dacă e să ne luăm după teologi, atunci când aceste fiinţe sunt îndeajuns de norocite să se apropie mai tare de sălbăticia fiarelor mai sunt şi neprihănite.
O, tu, cel mai nerod dintre oameni, căutătorul înţelepciunii, ia cântăreşte, rogu-te o clipă, chinurile şi tulburările care te muncesc zi şi noapte, ia seama la spinii pe care această
