Go to page:

Text Size:

Ia spuneţi-mi dacă poţi iubi pe cineva când te urăşti pe tine?

Poţi trăi în bună înţelegere cu alţii când nu te poţi suferi pe tine? Poţi aduce vreo bucurie celorlalţi când eşti obosit şi plictisit de propria viaţă? Ar trebui să fie cineva mai prost ca Prostia ca să spună că da. Şi dacă eu nu m-aş mai amesteca în viaţa obştei, omul nu numai că nu i-ar putea suporta pe ceilalţi, dar s-ar urî pe sine. Scârbit de tot ce are vreo atingere cu el, va ajunge repede să se creadă vrednic de ură şi dispreţ.

Căci natura, prea adesea maşteră, i-a dăruit pe toţi oamenii şi 31

mai ales pe cei cât de cât înţelepţi, cu o păcătoasă înclinaţie spre a nesocoti calităţile pe care le au şi de a râvni la cele care le lipsesc. Aşa se strică şi pier pe de-a-ntregul înlesnirile, desfătările şi farmecul vieţii. La ce bun frumuseţea, darul cel mai de seamă pe care zeii nemuritori îl pot face oamenilor, dacă celui care o are ea nu îi face nicio plăcere? La ce mai e bună tinereţea, dacă o otrăveşte veninul tristeţii? V-aţi putea pune în gând să întreprindeţi ceva în viaţa publică sau particulară, bizuindu-vă doar pe bună-cuviinţă (căci buna-cuviinţă nu este numai temeiul artei, ci şi al traiului de zi cu zi), de nu v-ar sări în ajutor Iubirea de sine, care stă cu îndreptăţire aici lângă mine, fiindcă se face luntre şi punte pentru a-mi împlini voile?

15. Iubirea de sine

Ce poate fi mai prostesc decât să-ţi placă ceea ce faci, să te admiri pe tine însuţi? Recunoaşteţi aşadar că orice lucru frumos şi plăcut pe care l-aţi trăit s-a datorat prostiei. Pentru că fără iubire de sine ar dispărea şi desfătarea, şi farmecul, şi cuviinţa din toate. Odată dăruit acest dulce reazem al vieţii, oratorul îşi va pierde patosul, muzicantul plăcerea sunetului, saltimbancul puterea de a-i înveseli pe ceilalţi, poetul şi muzele sale vor fi luate în răspăr, pictorul va fi dispreţuit dimpreună cu arta sa, iar doctorul va muri de foame printre hapurile sale. Nireu va trece drept Tersit, Phaon drept Nestor, un om cu duh va fi privit ca un nătâng, cetăţeanul destoinic ca un mucos, iar cavalerul cu cele mai alese purtări ca un 32

ţărănoi. Şi asta din cauză că, pentru a fi pe placul celorlalţi, un om trebuie să se preţuiască şi să se linguşească mai întâi pe el, altfel nu face două parale.

Mulţumirea de sine nu dă oare şi fericirea? Ei bine, pentru acest hatâr să-i mulţumiţi credincioasei mele Iubiri de sine. Ea îl împacă pe fiecare cu înfăţişarea, mintea, originea, starea, moravurile şi patria sa. Aşa ajunge irlandezul să se creadă mai fericit decât italianul, tracul decât atenianul, scitul decât locuitorul Insulelor Fericite. Cu adevărat grijulie această

natură care, în ciuda numărului nesfârşit de daruri pe care le face muritorilor, ţine mereu dreaptă cumpăna pentru ca să nu primească unul mai multe şi altul mai puţine. Iar dacă

vreunuia îi refuză unele din aceste daruri, îl fericeşte în schimb cu mai multă iubire de sine. Dar atunci cum mai pot fi aşa de proastă să spun că i-ar refuza ceva când iubirea de sine este cadoul cel mai de preţ?

Am să vă mai dovedesc şi că tot eu sunt răsadul faptelor bune, ştiinţelor şi artelor. Nu prilejuieşte oare războiul toate faptele mari? Nu deschide el calea spre glorioasele bătălii în care eroii culeg lauri? Şi doar nu este nerozie mai mare decât să porneşti o ceartă din pricini mărunte şi pe care deseori potrivnicii nici nu şi le mai amintesc, ştiind că ea va face mai mult rău decât bine amândurora? Iar de cei care mor în război nu se sinchiseşte nimeni. Când două oştiri stau să se lovească

şi în văzduh se înalţă glas de trâmbiţe, cui i-ar mai face trebuinţă aceste feţe vlăguite de studiu, aceşti filosofi secătuiţi de puteri, care de abia îşi duc zilele de azi pe mâine? La luptă

e nevoie de oameni puternici şi vânoşi, cu multă îndrăzneală

şi minte puţină. Doar de i-ar fi unuia pe plac soldaţi după

chipul lui Demostene care, urmând sfatul lui Arhiloc, a zvârlit scutul cât colo şi a rupt-o la sănătoasa de cum a zărit vrăjmaşul, dovedindu-se la fel de mişelnic la război pe cât de iscusit la procese.

O să-mi ziceţi poate că înţelepciunea e trebuincioasă în bătălie. Da, dar numai căpitanilor, ba încă şi acestora le trebuie o înţelepciune ostăşească, şi nu filosofie. Restul armiei 33

se poate lipsi de ea. Laurii victoriei nu sunt pentru filosofi, ci sunt făcuţi să-i culeagă trândavii, nelegiuiţii, hoţii, ucigaşii, ţărănoii, nerozii şi calicii, într-un cuvânt drojdia obştei.

De veţi voi să vă convingeţi cât de puţin folositori sunt filosofii la toate treburile acestei lumi, n-aveţi decât să îl luaţi de pildă pe Socrate, pe care oracolul lui Apolo îl numise atât de prosteşte cel mai înţelept dintre oameni. Încercând odată

să vorbească norodului s-a făcut de râs. Cu toate că uneori avea şi idei care nu erau chiar aşa de neghioabe. De exemplu n-a primit titlul de înţelept, zicând că el se cuvine numai zeilor, sau a spus că filosofii nu trebuie să se amestece în trebile statului. Mult mai bine ar fi însă dacă îi învăţa pe ceilalţi că, pentru a fi om, trebuie să laşi înţelepciunea de o parte. Nu din pricina înţelepciunii sale i s-au adus învinuirile ştiute, fiind judecat şi osândit să bea cucută? Dacă ar fi deprins cele trebuincioase pentru o viaţă obişnuită, în loc să filosofeze asupra norilor şi ideilor, să măsoare piciorul puricelui şi să

caşte gura la bâzâitul muştelor, nu i s-ar fi întâmplat această

nenorocire.

16. Copiii lui Socrate

Dar ce să mai zici de Platon, faimosul discipol al lui Socrate care, tremurând pentru viaţa maestrului său, a încercat să-l 34

apere în faţa tuturor. Şi a fost un apărător de toată isprava de vreme ce, speriat de urletele gloatei, nu şi-a putut duce până

la capăt nici măcar prima frază. La fel şi Teofrast care, poftind într-o bună zi să vorbească mulţimii, s-a înspăimântat şi n-a putut scoate o vorbuliţă. Cum ar putea un asemenea om să

îmbărbăteze soldaţii în vâltoarea bătăliei? Socrate era aşa de sfios că n-a îndrăznit niciodată să vorbească în public. Însuşi Cicero, părintele elocinţei romane, era stângaci, se bâlbâia şi se bâţâia ca un copil când îşi începea discursurile. Adevărat că Fabius privea această nesiguranţă ca pe o însuşire a oratorului hârşit care îşi cunoaşte răspunderea. Dar nu e totuna oare cu a spune deschis că înţelepciunea este o piedică

în bunul mers al trebilor obşteşti? Cum se vor putea bate cu duşmanul oameni cărora le îngheaţă sângele în vine şi când trebuie să lupte numai cu vorba?

Şi atunci naiba ştie de ce se mai face atâta caz de acea cugetare a lui Platon care glăsuieşte cum că statele vor fi fericite când filosofii vor fi regi sau regii vor fi filosofi! Dar întrebaţi-i pe istorici, şi ei vă vor spune că nu s-au pomenit cârmuitori mai păguboşi pentru statele lor decât cei loviţi de damblaua filosofiei sau a literaturii. Nu este îndeajuns exemplul celor doi Catoni? Unul a tulburat pacea republicii cu pâre fără rost, celălalt, vrând să apere cu înţelepciune libertatea poporului roman, i-a pus juvăţul de gât. Mai puneţi-i la socoteală şi pe Brutus, Casius, pe Grachi şi chiar pe Cicero, care a făcut la fel de mult rău republicii romane ca şi Demostene celei ateniene. N-am să tăgăduiesc că Marc Antoniu a fost stăpânitor bun. Deşi aş putea foarte bine, căci faima-i de filosof l-a făcut nesuferit şi urât cetăţenilor. Binele pe care cârmuirea lui l-a făcut republicii păleşte pe lângă

nefericita ispravă de a lăsa în urmă-i pe tron un fiu a cărui domnie a adus atâtea nenorociri. Toţi cei care au păşit pe calea filosofiei, şi pe care norocul de obicei îi ocoleşte în toate ale vieţii, nu izbutesc mai cu seamă să le tragă pe odraslele lor după ei. Natura are grijă şi împiedică neprielnica înţelepciune să se răspândească în rândul oamenilor. Se ştie că fiul lui Cicero era un degenerat, iar copiii lui Socrate băteau mai mult în partea mamei decât în a tatălui, adică erau neghiobi.

Încă li s-ar trece cu vederea filosofilor dacă s-ar purta ca măgarii în faţa lirei numai în funcţiile publice şi ar fi de oarece ispravă în viaţa de zi cu zi. Dar chemaţi un filosof la un ospăţ

şi, cu tăcerea lui tânjitoare şi întrebările sale nelalocul lor, va izgoni voioşia de pe chipurile mesenilor. La danţ el va fi tot aşa de uşor în mişcări şi graţios precum o cămilă. Târâţi-l împotriva vrerii sale la un spectacol şi mutra lui îndurerată va strica de una singură cheful gloatei, care îl va da afară din teatru pe cumintele Caton dacă nu se poate veseli dimpreună

cu ceilalţi. Ajunge să-şi facă apariţia acolo unde se sporovăieşte aprins şi pe dată se aşterne tăcerea. De este vorba să cumpere ceva, să se tocmească cu cineva sau să facă vreo treabă dintre cele mai simple, bietul filosof parcă nici n-ar fi om, căci vă va părea la fel de neîndemânatic ca un buştean. El nu se pricepe la nimic în viaţa obişnuită, iar părerile şi obiceiurile celorlalţi îi sunt aşa de străine că nu poate fi de niciun folos ţării ori alor săi. Deosebit de toţi prin purtările şi sentimentele sale, nici nu este de mirare că va fi urât de întreaga obşte, căci tot ce se face pe lumea asta poartă

stigmatul Prostiei, este făcut de proşti şi pentru proşti. Dacă

vrea cineva să se împotrivească de unul singur prostiei tuturor, mai bine ar urma pilda lui Timon şi s-ar înfunda în vreo pustietate pentru a se bucura acolo de unul singur de propria-i înţelepciune.