înţelepciune ţi-i presară fără încetare pe cărarea vieţii şi vei şti de câte rele îmi feresc eu supuşii! Veşnic veseli şi mulţumiţi, ei nu numai că îşi petrec viaţa doar în danţuri, cântări, râsete şi voie bună dar îi trag după ei şi pe toţi cei care îi înconjoară.
Mai că îţi vine a spune că zeii i-au lăsat pe pământ cu singurul rost de a alunga posomoreala traiului muritorilor. Tocmai de asta oamenii, care nu se înţeleg în nicio altă privinţă, îi privesc cu toţii în acelaşi chip pe proşti. Le caută tovărăşia, îi îndrăgesc, îi dezmiardă, le caută de vorbă, îi ospătează, le sar 52
în ajutor la restrişte, le îngăduie să facă şi să zică orişice fără
teamă de pedeapsă. Întreaga fire se fereşte să le pricinuiască
vreun rău, că până şi dobitoacele cele mai fioroase nu se ating de ei, de parcă le-ar simţi cumva nevinovăţia. Şi pe drept cuvânt sunt ei astfel cinstiţi şi respectaţi, căci şi-au închinat viaţa zeilor, cu osebire mie.
Chiar stăpânitori dintre cei mai puternici se dau în vânt după nerozi, iar unii dintre ei merg până acolo că nu pot nici să mănânce, să se plimbe ori să se lipsească vreo clipită de aceştia. În ochii lor, proştii au mai mare căutare decât filosofii întunecaţi şi fără haz, pe care nu îi ţin de obicei în preajma lor decât din vanitate. Şi nu mă miră deloc alegerea lor, nici nu-mi pare greu de priceput. Înţelepţii nu găsesc altceva de spus principilor decât lucruri dureroase şi neplăcute, ba, mândri de ştiinţa lor, cutează uneori să le rănească gingaşele urechi cu adevăruri aspre şi muşcătoare. Dimpotrivă neghiobii îi desfată
pe regi în fel şi chip, înveselindu-i stârnindu-le râsul şi făcându-le toate voile.
24. Atâtea plăceri pentru un rege
Altă însuşire de preţ a proştilor mei este că dintre pământeni ei sunt singurii sinceri şi care nu mint. Cum ar putea fi ea nesocotită, de vreme ce nimic nu-i mai frumos ca adevărul?
Degeaba spune Alcibiade al lui Platon că el izvorăşte de pe buzele copiilor şi din vin. Numai eu mă pot făli că îl fac să fie rostit, după cum bine a grăbit Euripide în faimoasa lui zicală: Căci nebunii nebunul spune. Prostului i se citeşte pe faţă ce are 53
în suflet, la el ce-i în guşă şi-n căpuşă, pe când înţeleptul, tot după Euripide, are două limbi, una ca să spună adevărul şi cealaltă ca să-l sulemenească ori să-l ascundă. El ştie să facă
din negru alb, întoarce lucrul şi pe faţă şi pe dos, una spune şi alta gândeşte.
În ciuda strălucirii cu care se înconjoară îmi pare totuşi că
primii sunt nefericiţi pentru că n-au pe nimeni care să le vorbească pe şleau şi pentru că sunt nevoiţi să rabde pe lângă
ei doar linguşitori care le ascund adevărul. Dar, veţi sări, capetelor încoronate nu le place să-l afle şi tocmai din această
pricină fug de tovărăşia înţelepţilor, de frică să nu se găsească
vreunul să îndrăznească a le spune adevărul în loc să le cânte în strună. N-am să mă împotrivesc: regilor nu le place adevărul. Cu atât mai mare deci mirarea că le place să asculte din gura iubiţilor mei proşti nu doar adevăruri, ci chiar ocările cele mai limpezi şi că un cuvânt pentru care ar trimite la ştreang un filosof îi distrează în gura unui nerod. Atunci când nu jigneşte, adevărul are îl el ceva nevinovat care bucură inima oricui, şi zeii le-au dat darul de a rosti adevărul, fără să supere, numai proştilor. Tot aşa femeile, înclinate cum sunt spre petreceri şi fleacuri, îngăduie multe proştilor, şi cu toate că
lucrurile merg adesea departe, se prefac că n-ar fi la mijloc decât glume şi jocuri. Dar femeile sunt tare şirete când e vorba să-şi ascundă poznele!
Întorcându-mă la fericirea proştilor mei, după ce şi-au petrecut viaţa în veselie şi petreceri părăsesc această lume fără
să se înspăimânte de moarte, fără să o simtă şi merg drept în Câmpiile Elizee, unde norocitele lor sufletele gustă într-o sfântă trândăvie cele mai mari desfătări. Ia daţi-mi acum cel mai înţelept om pe care vi-l puteţi închipui şi să-l punem alături de unul dintre nerozii mei. El îşi petrece copilăria şi tinereţea căznindu-se să înveţe o mie de ştiinţe felurite, nesomnul, munca şi frământările îi mănâncă anii cei mai frumoşi, iar viaţa i se trece fără cea mai mică bucurie. Veşnic sărac, jalnic, mohorât şi prost dispus, nesuferit lui însuşi şi urât celorlalţi; pământiu şi sfrijit, el este doborât de bătrâneţe şi beteşuguri de tot soiul tocmai când truda sa începe să
rodească şi moare la o vârstă când ceilalţi oameni încep să
54
trăiască. Deşi, la drept vorbind, ce însemnătate are ceasul morţii pentru unul care n-a trăit niciodată? Cam ăsta ar fi magnificul portret al acestui prea lăudat înţelept.
25. Femeilor le este agreabilă compania proştilor Dar aud iarăşi orăcăind broaştele din Stoa. „Nimic nu este mai de plâns ca nebunia”, susţin stoicii. Or prostia nemărginită se apropie foarte de sminteală, ori mai degrabă se confundă cu ea. Ce-i nebunul? Nu-i oare un om cu mintea rătăcită? Dar a judeca astfel înseamnă să baţi câmpii. Am să
încerc să spulber şi această împotrivire, de nu m-ar părăsi muzele. Argumentul stoicilor este din cale afară de iscusit, dar dialecticienii, care ţin peste măsură să treacă drept oameni cu bun simţ, ar trebui să-şi amintească măcar că Socrate, după
Platon, a arătat că dacă tai o Veneră în două, vor fi două
Venere şi dintr-un Cupidon împărţit în două ies doi Cupidoni.
Prin urmare ar trebui să chibzuiască şi ei că pot fi mai multe nebunii. Într-adevăr, nu toate smintelile sunt nefaste.
Altminteri n-ar fi spus Horaţiu:
Nu căzut-am oare pradă dulcii nebunii?
Şi n-ar fi socotit Platon printre cele mai de seamă bunuri ale vieţii nebunia poeţilor, profeţilor şi îndrăgostiţilor, iar Sybila n-ar fi luat drept nebunie călătoria piosului Enea. Există aşadar două feluri de nebunie. Pe una dintre ele, făptură înfricoşată
55
a infernului, o răspândesc pe pământ cruntele Furii de câte ori îşi aruncă îngrozitorii şerpi asupra inimilor muritorilor pentru a semăna în ele pornirile războinice, setea neostoită de aur, dragostea ruşinoasă şi nelegiuită, paricidul, incestul şi alte ticăloşii de soiul ăsta, chinuind apoi sufletele vinovaţilor şi supunându-le la caznele remuşcării. Dar mai este şi o a doua, pe de-a întregul diferită de prima, hărăzită să îi fericească pe toţi muritorii şi izvodită de mine. Aceasta este un fel de dulce amăgire care ia în stăpânire sufletul, îl face să-şi uite orice necaz, tulburare sau amărăciune şi îl înfundă în şuvoiul plăcerilor. Tocmai această dulce amăgire o prenumăra Cicero în scrisoarea către Atticus printre darurile de preţ ale zeilor, căci ea are puterea de a ne face să trecem cu vederea relele nesfârşite ale acestei lumi. Tot pe ea o regreta nespus un oarecare grec pe care ştiinţa doctorilor îl vindecase de cea mai plăcută dintre sminteli: rămânând de unul singur în teatru zile întregi, el râdea şi bătea din palme ca şi cum i s-ar fi înfăţişat cele mai nostime comedii din lume, deşi pe scenă nu se juca nimic. Altfel îşi ducea traiul obişnuit ca toată lumea: prieten bun, soţ blând şi stăpân îngăduitor, nu se mânia pe un sclav care desfundase pe ascuns o sticlă. „Cruzi prieteni, departe de a-mi face un bine, voi îmi luaţi viaţa, răpindu-mi plăcerile şi lipsindu-mă de o nălucire care mă făcea fericit”. Şi nu greşea când grăia în acest chip, iar cei ce vedeau în norocita şi dulcea lui sminteală o boală pe care medicina trebuie s-o stârpească
se înşelau amarnic şi aveau mai mare nevoie de ceai de spânz decât acela căruia i-l băgau pe gât.
De altfel, nu mă încumet să pretind că orice rătăcire a simţurilor sau a minţit este sminteală. Dacă de pildă un om are orbul găinilor şi ia catârul drept măgar ori se extaziază în faţa celei mai jalnice rapsodii ca şi cum ar citi un poem nemaiauzit, nu va trece de nebun. Dacă însă judecata cuiva îi este la fel de tulbure ca şi simţurile şi se poartă de parcă ar veni de pe altă lume, repede va fi blagoslovit cu faima de smintit. Aşa s-ar întâmpla bunăoară cu un om care de fiecare dată când ar auzi răgetele unui măgar şi-ar închipui că ascultă
o simfonie fermecătoare sau, fiind el născut în mocirlă, s-ar crede la fel de bogat şi puternic ca şi Cresus. Dacă asemenea 56
nebunie este însoţită şi de veselie, cum se întâmplă îndeobşte, îi desfată din plin şi pe cei care suferă de ea şi pe cei care îi privesc, fără a fi loviţi ei înşişi de ea. Şi felul ăsta de sminteală, care de la mine purcede, e mult mai răspândit decât aţi crede.
În tot locul găseşti nebuni care râd unul de altul şi se înveselesc împreună. Ba adesea nebunul mai mare râde cu inima împăcată de nebunul mai mic.
