După mine, cu cât eşti atins de mai multe soiuri de scrânteală, cu atât eşti mai fericit, doar să nu suferi de vreunul care nu îşi are obârşia în mine. Dar stăpânirea mea este aşa de întinsă că mă îndoiesc să se afle pe întregul pământ vreun muritor care să fie înţelept ceas de ceas şi să nu intre din când în când în rândul supuşilor mei. O deosebire ar fi de pildă că
unul care ia un dovleac drept femeie va fi privit de toţi ca un zevzec, căci nu e obişnuită o astfel de trăsneală, pe când cel care se mândreşte cu nevasta-i mai credincioasă decât Penelopa şi se leagănă cu această dulce amăgire, în vreme ce femeiuşca îşi face de cap cu o groază de ibovnici, n-o să fie socotit ţicnit de nimeni, căci asta e ceva banal şi se întâmplă
tuturor bărbaţilor însuraţi.
57
26. Vânătoarea
În aceeaşi oală intră şi iubitorii vânătorii. După ei mare desfătare înseamnă să asculţi sunetul dogit al cornului şi lătratul bezmetic al câinilor. Cred că ar adulmeca şi lăsăturile acestora din urmă ca şi cum ar fi mosc. Câtă plăcere apoi când trebuie să tranşeze vânatul! Măcelăritul boilor şi oilor este o îndeletnicire josnică şi dispreţuită, demnă numai de plebei, dar să tai o fiară care încă mai mişcă, asta da ocupaţie nobilă
şi glorioasă pentru eroi. Asemenea ceremonie se săvârşeşte în 58
genunchi, cu capul dezvelit şi cu un cuţit menit acestei împrejurări (ce crimă ar fi să foloseşti altul!), cu evlavie şi gesturi dinainte ştiute. Toţi cei ce iau parte la ea se adună în jurul sacrificatorului şi tac mâlc, minunându-se ca de ceva nou şi nemaivăzut, de un lucru pe care îl voi fi văzut de mai bine de o sută de ori. Fericit, muritorul căruia i se îngăduie să
guste o bucăţică din vânat va păstra această cinstire în amintire ca pe un titlu de glorie al neamului său… Singurul lucru cu care se aleg vânătorii împătimiţi este că se sălbăticesc precum fiarele, pe care le hăituiesc şi le mănâncă. Cu toate acestea, nu le-ai putea scoate din cap că nu duc o viaţă
împărătească.
Alt soi de ţicniţi care le seamănă nu puţin vânătorilor sunt aceia care, apucaţi de damblaua clăditului, dărâmă ce-au zidit, ridică la loc ce-au stricat, prefac necontenit pătratele în cercuri şi cercurile în pătrate, până ce, sfârşiţi, se trezesc că
nu mai au nici unde sta, nici ce mânca. Dar cui îi pasă, de vreme ce s-au bucurat ani întregi de ce şi-au dorit?
În urmă vin alchimiştii. Cu capul veşnic plin de taine noi, ei încearcă să schimbe natura lucrurilor, să transforme metalele şi caută în tot locul o chintesenţă himerică pe care nu o găsesc niciodată. Îmbătaţi de aburii unei dulci nădejdi, nu-şi cruţă
nici avere, nici trudă, iar spiritul rodnic născoceşte zi de zi vreo altă nălucire care să-i ducă de nas. Când nu mai au din ce să
facă nici cel mai mic cuptor, ajunşi la sapă de lemn, nu ies din visările lor şi se dau de ceasul morţii să-i stârnească şi pe alţii la goana după mulţumirea ce nu le-a fost dată lor. Iar de îi părăseşte orice credinţă, se împacă îndeajuns cu frumoasa zicală că: În lucrurile mari ajunge să încerci. Şi poate chiar le pare rău că cerul n-a dat oamenilor o viaţă îndeajuns de lungă
pentru a izbândi într-o asemenea străduinţă.
Cât despre pătimaşii jocurilor de noroc, nu ştiu dacă s-ar cuveni să-i număr printre supuşii mei. E adevărat că nu se află nimica mai prostesc şi mai jalnic decât circul la care se dedau zi de zi. Sunt câte unii cărora le-a intrat jocul în sânge, încât le bate inima mai tare de cum aud zornăitul zarurilor.
59
Alţii, chipurile, adulmecând apropierea câştigului, îşi zdrobesc corabia de stânca norocului şi, scăpaţi în pielea goală din naufragiu, nu le mai rămâne decât să pungăşească şi ei pe alţii.
Dar, suflete alese, înşală pe orişicine în afară de cel care i-a despuiat. Moşnegi împuţinaţi şi aproape orbi joacă încă, cu ochelarii pe vârful nasului. Alţii, cărora o gută bine meritată
le-a înţepenit degetele, plătesc pe cineva să arunce zarurile pentru ei. Jucătorii intră în totul sub stăpânirea mea, dar câteodată îi cuprinde turbarea, care e partea dreaptă a Furiilor.
27. Jucătorii
Iată însă şi pe unii care sunt numai ai mei. Vorbesc de cei ce povestesc ori ciulesc urechea la braşoavele acelea despre minuni şi vrăjitorii. Cu ce plăcere, cu cât nesaţ nu ascultă
gloata istoriile de doi bani cu fantome, duhuri, strigoi, făpturi ale iadului şi câte şi mai câte din acestea! Băsmuitorul ştie că
n-are decât să o ia razna cât poate şi norodul îi va sorbi cuvintele. Nu credeţi însă că toate snoavele astea sunt bune numai să alunge urâtul celor care le spun şi ascultătorilor lor; ele mai au şi alt rost, păstrează focul aprins sub ceaunul popilor şi călugărilor.
Asemenea nebuni nu sunt prea osebiţi de cei care, 60
încrezându-se orbeşte în sfinţii ce-i apără, se lasă purtaţi de cele mai dulci nădejdi. Unul crede că nu va păţi nimic rău peste zi dacă are norocirea să zărească dimineaţa vreo icoană
ori vreo statuie cât casa a Sfântului Cristofor, Polifemul creştinilor. Altul ar jura că va ieşi viu şi nevătămat din bătălie fiindcă a înălţat înainte o rugă sfintei Varvara, al treilea nu se îndoieşte că se va îmbogăţi curând pentru că se duce mereu la icoana sfântului Erasm, aprinde câteva lumânărele şi mormăie niscaiva rugăciuni. Mai sunt unii care au închipuit un Sfânt Gheorghe care le ţine loc şi de Hercule şi de Hipolit al păgânilor. Îi împodobesc calul cu paftale şi hamuri scumpe şi puţin lipseşte să nu i se închine lui la fel ca şi călăreţului său, pe care îl cinstesc aşa de tare că se jură pe coiful lui ca odinioară zeii pe Styx.
Ce să mai zic de cei care se bizuie aşa de mult pe puterile indulgenţelor că socotesc timpul cât vor rămâne în purgatoriu în ani, luni, zile şi ore, la fel de precis ca şi cum s-ar călăuzi după tablele matematicienilor? Sau de ceştilalţi care, încrezători în niscaiva amulete ori închinăciuni pe care le-a izvodit vreun şarlatan evlavios spre a-şi râde sau spre a trage foloase, nu îşi doresc nici mai mult, nici mai puţin decât bogăţii, slavă, desfătări, chiolhanuri, sănătate de fier, viaţă
lungă, bătrâneţe verde şi la sfârşit un – loc în ceruri, lângă
Hristos? Cât despre hatârul din urmă, râvnesc la el doar cât mai târziu cu putinţă, când nu vor mai putea gusta niciuna din plăcerile acestei lumi. Numai atunci s-ar îndura să se înfrupte şi din binefacerile raiului.
61
28. Unul dintre portretele Sfântului Cristofor Dacă vreun neguţător, ostaş sau judecător îşi smulge un gologan din mormanul de galbeni strânşi din hoţii şi îl dă
pentru vreun fleac cucernic, nu-i trebuie mai mult să creadă
că şi-a curăţit sufletul de toate murdăriile vieţii sale. Sperjur, destrăbălări, gâlcevi, beţii, omoruri, trădări, înşelăciuni şi vicleşuguri, cu toatele au fost răscumpărate de acel gologan, şi încă atât de bine că le pot lua de la capăt. Sunt oare pământeni mai loviţi cu leuca şi prin urmare mai fericiţi decât aceia care cred că, doar să rostească zilnic anumite versete din psalmi, şi porţile raiului li se vor deschide? Se spune că
însuşirile magice ale acestor versete au fost descoperite de nimeni altul decât de un diavol pus pe şotii. Mai mult palavragiu decât şiret, împieliţatul a fost destul de nechibzuit să se laude cucernicului că ştie această taină, iar călugărul fiind mai isteţ decât el l-a tras pe sfoară. Toate năzbâtiile astea, care zău că m-ar face şi pe mine să roşesc, au trecere nu doar la mulţime, ci chiar la preoţi şi teologi.
62
