36. Pluto, Discordia şi Durerile
Numai eu, Prostia, aşa cum mă vedeţi, fac parte tuturor 73
muritorilor din bunurile pe care zeii le acordă numai protejaţilor lor. Şi nici nu cer răsplată ori închinăciuni, nu mă
mânii pe oameni cerându-le să ispăşească prin jertfe dacă au uitat să-mi facă slujba de mulţumire cu tot dichisul. Nu asmut cerul şi pământul împotriva unui om care, poftindu-i pe toţi zeii la un sacrificiu gras, a cutezat să mă lase deoparte. Zeii ceilalţi ţin aşa de mult la aceste fleacuri că e mai bine să-i laşi în pace decât să fi te închini, căci seamănă cu acei oameni veşnic ursuzi, morocănoşi şi gata să-şi iasă din pepeni, cu care e mai cuminte să te duşmăneşti pe faţă decât să fii prieten.
Veţi cârti poate că nimeni nu aduce jertfe Prostiei şi nu-i ridică temple. V-am mărturisit deja că mă cam miră atâta nerecunoştinţă, dar inima mea bună mă împiedică să mă
supăr prea tare. Şi nici nu jinduiesc din cale afară la ofrande.
Cu ce m-ar bucura un dram de tămâie, o turtă, un ţap ori un godac pe mine, căreia omenirea întreagă, cu teologii în cap, îmi aduce o cinstire fără seamăn? Poate doar dacă aş pizmui-o pe Diana pentru sângele omenesc ce se varsă pe altarele ei. N-aş
avea însă pricină, fiindcă eu cred că sunt slăvită îndeajuns de oameni, care mă poartă peste tot în inimă şi mi se potrivesc în obiceiuri şi purtări.
Nici măcar sfinţilor creştini nu fi se aduce un cult aşa de sincer. O groază de oameni cred spre pildă că o cinstesc pe Fecioară dacă aprind ziua în amiaza mare o lumânărică în faţa icoanei sale. Dimpotrivă, ce puţini sunt cei ce încearcă să-i urmeze neprihănirea, smerenia şi dragostea de cele dumnezeieşti. Şi totuşi asta ar fi adevărata închinăciune, ce ar merge drept la inimă tuturor locuitorilor Olimpului şi Raiului.
74
37. Crede că i se închină Fecioarei Ce să fac cu un templu? Nu-i oare templul meu întreagă
această lume ce mă ţine la mare preţ? Dacă s-ar găsi pe pământ vreun locşor în care să nu îmi am credincioşii mei, fără doar şi poate că ţinutul acela este pustiu. Nici să nu mă
credeţi aşa de nebună să-mi doresc icoane şi statui, căci ştiu cât de tare strică acestea cinstirii adevărate. Norodul tălâmb şi mojic adoră statuia, nu sfântul, şi atunci ar fi ca şi cum aş
fi dată afară de pe locul meu de cel care mi-l ţine. Toţi muritorii, vor, nu vor sunt statui şi icoane vii în care m-au zugrăvit pe mine N-am deci pentru ce să pizmuiesc alte zeităţi pentru cinstirea care li se dă în anumite zile ori în cine ştie ce colţ al pământului. Fie Phoebus slăvit în Rodos, Venus în Cipru, Junona în Argos, Minerva la Atena, Jupiter pe Olimp, Neptun la Tarent, Priap în Lampsac. Ce-mi pasă mie dacă
lumea nu încetează să-mi aducă ceas de ceas jertfe cu mult mai presus de cele care sunt înjunghiate pe altarele acestor zeităţi?
Se va spune poate că în ce am grăit se găseşte mai multă
75
neruşinare decât adevăr. Dar haideţi să aruncăm o privire asupra vieţii oamenilor şi veţi vedea şi cât îmi sunt ei de îndatoraţi, şi cât mă cinstesc atât cei mari, precum şi cei mărunţi. N-am să iau pe rând toate stările, căci ar fi curată
pierdere de vreme. Am să vorbesc numai de cele mai osebite, după care se poate judeca şi restul. De ce m-aş apuca oare să
cercetez viaţa prostimii, când nimeni nu se îndoieşti că tot norodul acesta ţine în întregime numai de mine? Printre ei prostia îmbracă atâtea forme felurite, al căror număr sporeşte pe zi ce trece, că o mie de Democriţi abia ar putea să biciuiască
toate neghiobiile lor. Iar această mie de Democriţi, dacă ar fi cu putinţă să existe, ar putea fi şi ea în multe chipuri bătaia de joc a unui nou Democrit.
Nici nu aţi putea crede cât îi desfată şi îi înveselesc zi de zi aceşti omuleţi pe zei. Din zori până la cină, locuitorii Olimpului îşi fac de lucru cu treburi serioase, ţin sfaturi care se preschimbă adesea în certuri şi ciulesc urechea la rugăciunile ce le sunt hărăzite. Dar după ce aburii nectarului li s-au urcat la cap şi nu mai sunt în stare să cumpănească lucruri de seamă, ei se caţără în vârful Olimpului, se aşază binişor acolo şi se uită la ce se petrece pe pământ, bucurându-se de cel mai hazliu dintre spectacole. Zei nemuritori, ce comedie, ce mulţime pestriţă de nătărăi de toate culorile! Şi ştiu prea bine ce glăsuiesc, deoarece mă alătur uneori zeilor în această
petrecere.
Unul se prăpădeşte după o femeiuşcă şi dragostea lui sporeşte pe măsură ce ea îl respinge. Altul se însoară mai degrabă cu zestrea, decât cu fata. Ici vezi un bărbat care vâră
singur străini în patul soaţei, dincolo altul care o gelozeşte aşa de tare că n-o scapă din ochi o clipită. Câte unul, încercat de moartea cuiva apropiat, face şi spune o mie de trăsnăi şi plăteşte bocitoare ca să joace comedia durerii. Colo, unul a cărui inimă râde la asemenea întâmplare se străduieşte din răsputeri să pară trist şi, după cum spuneau grecii, varsă
lacrimi pe mormântul soacrei. Mai departe îţi sare un mâncău care îşi dă şi ultimul gologan ca să-şi umple pântecul, pentru ca apoi să nu mai aibă nici după ce bea apă, ori vreun leneş
care îşi găseşte fericirea deplină în trândăvie şi somn. Unii îşi 76
lasă treburile lor deoparte şi se dau peste cap să meargă bine cele ale vecinului. Unii, împrumutând bani ca să-şi plătească
datoriile, se cred bogaţi, deşi îi pândeşte ruina.
38. Leneşul
Zgârcitul cela trăieşte ca un calic ca să-şi îmbogăţească
moştenitorii. Neguţătorul nesătul pleacă pe mare în căutarea unui câştig uşor, dar nesigur şi îşi lasă la cheremul vânturilor şi valurilor viaţa pe care, odată pierdută, nu i-o va înapoia tot aurul din lume. Dincoace e altul care se duce să-şi caute norocul în război în loc să ducă un trai liniştit şi tihnit la el acasă. Dincolo, câţiva visează să se îmbogăţească peste noapte îmbrobodind un bătrân lipsit de moştenitori. Alţii, în acelaşi scop, intră pe sub pielea vreunei babe avute. Dar ce desfătare pentru zei când şi unii şi alţii sunt înşelaţi de cei pe care voiau la rândul lor să-i tragă pe sfoară!
Cea mai smintită şi mai josnică breaslă este cea a neguţătorilor. Stăpâniţi mereu de urâta patimă a câştigului ei şi-o ostoiesc în cele mai murdare chipuri. Minciuna, sperjurul, furtul, înşelăciunea şi pungăşeala le călăuzesc întreaga viaţă.
Dar asta nu îi împiedică să se creadă mai presus de toţi ceilalţi oameni. Şi nu puţini sunt călugăraşii linguşitori care îi blagoslovesc în faţă obştei cu nume de cinste, ca să le smulgă
o părticică din galbenii strânşi pe căi atât de ticăloase.
În alt loc se zăresc oameni care, după pilda şcolii lui Pitagora, sunt încredinţaţi că toate bunurile sunt comune şi 77
îşi însuşesc fără mustrări de conştiinţă orice lucru, iar apoi cred că au acelaşi drept să-l stăpânească precum dacă l-ar fi primit moştenire. Singura bogăţie a altora este nădejdea; se visează plini de comori şi nu le trebuie mai mult să fie fericiţi.
