Cu o grămadă de distincţii ce retează dintr-o lovitură nodul celei mai încâlcite probleme şi izvorul nesecat de cuvinte noi şi sucite la îndemână, este pentru ei floare la ureche să iasă
90
basma curată din orice. Tot ei desluşesc după cum îi taie capul tainele cele mai nepătrunse, cum ar fi facerea lumii şi minunata ei rânduială. Mai arată şi cum se face că păcatul originar a ajuns să apese şi asupra urmaşilor primilor părinţi sau ceasul, felul şi chipul în care Hristos s-a zămislit în Fecioara Maria, ori pun degetul pe trupul nevăzut al lui Hristos din taina împărtăşaniei. Şi încă astea sunt lucruri banale şi pisate peste poate, celor pe care îi numesc iluştri şi iluminaţi fiindu-le menite alte întrebări însemnate, ca de pildă: Este un moment în naşterea Domnului? Hristos este şi Dumnezeu, ori numai om? Propoziţia aceasta: Dumnezeu Tatăl îşi urăşte Fiul este cu putinţă? Dumnezeu putea să se facă
femeie, drac, măgar, dovleac, piatră, de ce s-a făcut bărbat? Des-ar fi făcut dovleac, cum ar fi propovăduit, cum ar fi făcutmiracole, cum ar fi fost răstignit? Ce anume ar fi sfinţit apostolulPetru dacă ar fi rostit mesa cât timp trupul Mântuitorul nufusese coborât de pe cruce? Nu mai era atunci om? Va fi îngăduitsă bei şi să mănânci după înviere? Ce oameni grijulii se gândesc încă de pe acum la ale pântecului în viaţa viitoare.
Dar teologii îşi mai pierd vremea şi cu o mulţime de nerozii subţiri mai gogonate decât cele de până acum. Vorbesc despre naţiuni, relaţiuni, condiţii, lucrul în sine, individualitatea metafizică a fiinţei ori a conceptului, cu toatele aşa de mărunte că pot fi văzute doar de cei care au ochii destul de ageri să
vadă în mijlocul nopţii celei mai adânci ceea ce nu există
niciunde. Şi încă nu-i tot; morala lor e înţesată de paradoxuri pe lângă care cele ale stoicilor sunt copilării. Vă spun de pildă
că a cârpi o singură dată ciubota unui nevoiaş în ziua de duminică este o fărădelege mai mare decât a gâtui o mie de nevinovaţi. Sau că mai bine laşi să piară lumea cu toate ale sale decât să spui cea mai mică minciună. Toate subţirimile acestea deja prea subţiri se subţiază şi mai tare dacă apucă să intre în păienjenişul şcolii. Mai uşor aţi găsi ieşirea dintr-un labirint decât aţi putea să scăpaţi din năvoadele realiştilor, nominaliştilor,
tomiştilor,
scotiştilor,
albertiştilor
şi
ockaniştilor sau ale oricărei secte teologice din cele pe care nu mă mai ostenesc să le înşir. Toţi aceştia sunt aşa de învăţaţi şi născocesc necontenit alte chiţibuşuri, că şi apostolilor le-ar 91
trebui cu totul alt har decât cel dumnezeiesc ca să-i biruiască
în vreo dispută teologică.
Sfântul Pavel şi-a dovedit credinţa, dar n-a lămurit-o pe placul lor când a spus că ea stă în: O încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. Dragostea pe care sfântul apostol o purta oamenilor era fără prihană, dar felul cum defineşte şi împarte această virtute pe categorii în capitolul XIII al primei sale Epistole către Corinteni păcătuieşte împotriva regulilor logicii.
Apostolii slujeau cu mare evlavie pâinea împărtăşaniei, dar de-ar fi fost întrebaţi asupra cuvintelor a quo şi ad quem, asupra euharistiei, asupra felului în care un corp se poate găsi deodată în mai multe locuri, asupra osebirii dintre trupul lui Iisus din ceruri şi trupul lui Iisus de pe cruce şi din taina împărtăşaniei, de li s-ar fi cerut să spună în ce clipă se săvârşeşte euharistia şi cum se poate ea săvârşi într-o clipă de vreme ce rugăciunea care face să se înfăptuiască acest miracol este rostită în mai multe clipe, de bună seamă că n-ar fi fost în stare să răspundă cu atâta meşteşug ca scotiştii, care numai despre aceste lucruri sporovăiesc şi le fac să pară
simple ca bună ziua. Apostolii o cunoşteau pe Maica Domnului, dar s-a învrednicit vreunul dintre ei să arate aşa de limpede ca teologii noştri cum a scăpat neprihănita Fecioară
de povara păcatului originar? Sfântul Petru a primit cheile raiului, şi le-a primit de la cel care ştia prea bine cui le încredinţează, dar tare mă îndoiesc că ar fi fost aşa sprinten la minte încât să-i treacă prin cap că aceste chei s-ar putea să fie cheile cunoaşterii date unui neştiutor. Apostolii botezau în stânga şi-n dreapta, dar totuşi n-au pomenit vreodată de cauza formală, materială, eficientă şi finală a botezului, nici despre caracterul său pieritor ori nepieritor. Îl slăveau pe Dumnezeu ca duh şi adevăr întemeindu-se doar pe acest pasaj din Evanghelie: „Du mnezeu este duh şi cine i se închină Lui, trebuie să i se închine în duh şi în adevăr.”
92
47. Un chip zugrăvit pe perete
Dar nu se arată în niciun fel că li s-ar fi mărturisit vreodată
că un chip zugrăvit pe perete este demn de acelaşi cult şi de aceeaşi cinstire ca însuşi Iisus Hristos dacă are două degete împreunate ridicate în sus, păr lung şi aură strălucitoare de raze în jurul capului. Şi de unde să fi ştiut toate astea dacă nu şi-au petrecut treizeci ori patruzeci de ani printre ortacii lui Aristotel sau Scotus Erigena? Apostolii vorbesc întruna de har, dar nu lămuresc deloc diferenţa între harul dobândit şi harul primit. Îndeamnă la fapte bune, dar ce osebire fac ei între opus operans şi opus operatum? Propovăduiesc dragostea în tot locul, dar nu o împart în dragoste dăruită şi dragoste primită, nici nu spun dacă amintita virtute este accident sau substanţă, dacă se găseşte în stare de creat sau de increat. Ei urăsc păcatul, dar capul mi-l pun că nu ar fi putut să dea o definiţie ştiinţifică a ceea ce se cheamă azi păcat, doar de nu cumva s-or fi pătruns de înţelepciunea scotiştilor. În ruptul 93
capului nu mi-aş putea închipui că Sfântul Pavel, cel mai învăţat dintre cei doisprezece, ar fi osândit în atâtea rânduri chestiunile, disputele, generalogiile şi, după cum grăieşte el însuşi, certurile în jurul cuvintelor, dacă ar fi priceput toate subţirimile doctorilor de astăzi. Apoi trebuie să mărturisim că
disputele teologice de pe vremea apostolilor nici nu suflau pe lângă ale noastre, căci venerabilii noştri maeştri îl fac de ruşine pe Chrysip, cel mai de seamă chiţibuşar din vechime.
Să admirăm totuşi cumpătarea teologilor. De li se întâmplă
să descopere prin apostoli vreun pasaj ce păcătuieşte prin lipsă de limpezime şi erudiţie, nu îl fac praf cu totul, ci se mărginesc să-l interpreteze după cum le vine lor la socoteală.
Faptă cu adevărat demnă de laudă, la care îi îndeasă cinstirea ce o dau vechimii textului şi numelui de apostol. Şi pe drept cuvânt că ar fi o strâmbătate să le ceri acestor primi învăţători ai lui Iisus răspunsuri la întrebări aşa de complicate, despre care dumnezeiescul lor dascăl nu le-a pomenit nimic. Iar de află astfel de scăpări şi greşeli la Ioan Hrisostomul, la Vasile ori Ieronim, scriu doar pe margine: „Nu este admis”. Evlavioşii Părinţi ai bisericii îi aveau pe atunci drept potrivnici pe filosofi păgâni şi evrei, oameni foarte îndărătnici din fire, şi pe care i-au dovedit mai degrabă prin evlavia vieţii pe care o duceau şi prin miracole decât prin argumente. Alegerea era bine chibzuită pentru acele timpuri, deoarece vrăjmaşii lor nu erau destul de mintoşi să înţeleagă fie şi cea mai bicisnică
subtilitate a lui Scotus.
Dar azi ce necredincios nu s-ar da pe dată bătut în faţa atâtor adânci subtilităţi, afară doar de s-ar găsi unul îndeajuns de neghiob ca să nu le priceapă, destul de nesăbuit ca să-şi bată joc de ele şi destul de încrezător în judecăţile sale perfide ca să nu dea bir cu fugiţii înaintea luptei? De s-ar găsi vreun cutezător să poarte asemenea război, ar fi ca şi cum s-ar înfrunta doi vrăjitori ori s-ar bate doi duşmani ale căror arme au fost fermecate. Bătălia n-ar înainta mai repede decât pânza din războiul Penelopei.
94
48. Pânza Penelopei
Îmi vine a crede că, în loc să trimită toţi soldăţoii ăştia neciopliţi care n-au făcut mare ispravă în cruciadele din urmă, creştinii ar face mai bine să îi dea pe turci pe mâna tunătorilor scotişti, a căpăţânoşilor ockanişti, a nebiruiţilor albertişti ori a întregii armate a sofiştilor. Zău că nu s-ar putea vedea război mai hazliu şi izbândă mai neobişnuită. Ce om ar avea inima aşa de împietrită să nu îl înflăcăreze disputele lor papagaliceşti? Ce muritor ar fi atât de nesimţitor să nu tresară
la înţepăturile lor? Ce duşman ar avea ochi aşa de ageri să
vadă printre negurile pe care le împrăştie ei în jur?
Nu luaţi în glumă spusele mele. Nu m-ar mira s-o faceţi, căci ştiu că se mai găsesc, chiar şi printre teologi, inşi mai învăţaţi, pe care uşuraticele şi deşartele dispute şcolăreşti îi îngreţoşează. Ba unii chiar văd în ele curate sacrilegii şi cumplite impietăţi. Acestora li se pare că discursurile neruşinate asupra nepătrunselor taine pe care creştinii n-ar trebui să le cerceteze, disputele profane şi subtilităţile păgâne, definiţiile fudule, vorbele şi sentinţele găunoase înjosesc neîncetat nobila teologie. Dar asta nu îi împiedică pe cusurgii noştri să se admire, să se aplaude singuri şi să se creadă ei cei 95
mai fericiţi dintre muritori. Prinşi zi şi noapte cu amintitele neghiobii, nu le mai rămâne nicio clipită să citească măcar o dată în viaţă Evanghelia ori Epistolele Sfântului Pavel.
