sine îşi împarte binefacerile fiecărui om în parte şi tuturor laolaltă. Această binecuvântată Iubire de sine merge mână în mână cu sora ei Linguşirea, cu care se aseamănă ca două
picături de apă. Căci, într-adevăr, să te linguşeşti pe tine se cheamă iubire de sine, iar să gâdili trufia altora înseamnă
linguşire. Adevărat că în zilele noastre Linguşirea este ţinută
de rău, însă numai de cei care dau mai mare atenţie cuvântului decât lucrului. Aceştia cred că nu poţi fi şi linguşitorul şi prietenul sincer al cuiva. Se înşală, după cum arată şi pilda dobitoacelor. Se află oare vreun animal care să
fie mai linguşitor, dar şi mai credincios decât câinele? Dar veveriţa, meşteră în dezmierdări şi totodată prietenă bună a omului? Neîncrezătorii nu mai au temei să clatine din cap.
doar de nu fi se pare că leii furioşi, tigrii cei crunţi şi sălbaticii leoparzi sunt mai apropiaţi decât aceste drăgălaşe vieţuitoare.
Ştiu prea bine că mai este şi un alt soi de linguşire ticăloasă, de care muritorii vicleni şi batjocoritori se slujesc pentru a-şi duce la pieire ori la ruşine nefericiţii semeni.
Dar însoţitoarea mea nu este aşa de josnică. Născută din îngăduinţă şi blândeţe, ea aduce mai degrabă a virtute decât asprimea posomorâtă şi nesuferită de care vorbeşte Horaţiu şi cu care se bate cap în cap. Ea învie curajul, alină supărările, alungă nepăsarea, uşurează durerea, îmblânzeşte cruzimea, potoleşte furia, iscă şi păstrează iubirea. Tot ea le dă ghes copiilor la învăţătură, îi fericeşte pe moşnegii ce tânjesc după
vremurile de altădată şi se strecoară până la prinţi, sub chipul de împrumut al laudei, poveţelor şi lecţiilor care nu îi supără.
Într-un cuvânt, ea le dă tuturor pământenilor buna părere despre ei înşişi pe care se întemeiază fericirea.
Ia priviţi cât de îndatoritori sunt doi catâri care se scarpină
69
unul pe altul!
34. Doi catâri frecându-se
Acest fel de linguşire se regăseşte în bună parte în retorică, în medicină şi în întreaga poezie. Din ea izvorăsc desfătarea şi dulceaţa vieţii. Îmi veţi zice poate că e rău să te înşeli. Spuneţi mai repede că rău este să nu te înşeli. Mare nerozie este să
crezi că fericirea stă în lucrurile înseşi. Numai părerea pe care ne-o facem despre ele ne poate da mulţumirea. Pe lume totul este aşa de nedesluşit şi de schimbător că nu se poate şti sigur nimic, după cum cu îndreptăţire s-au rostit prietenii mei academicii, cei mai puţin înfumuraţi dintre filosofi. Sau, dacă
ajungi să cunoşti un lucru, mai mereu se întâmplă să fie spre paguba vieţii şi a fericirii. În sfârşit, omul este astfel făcut că
fleacurile îl interesează mai tare ca adevărurile. De vreţi o dovadă limpede, intraţi într-o biserică la vremea predicii. Când vorbitorul se apleacă asupra vreunui lucru serios, lumea se plictiseşte, cască, moţăie; dacă însă strigaciul (să-mi fie cu iertăciune, am vrut să spun predicatorul) schimbă deodată
tonul, cum se petrece deseori, şi începe să înşire vreo istorie răsuflată, toţi se trezesc, îşi îndreaptă spinarea, îi sorb cuvintele. La fel şi cu praznicele bisericii. Dacă e cinstit vreun sfânt ce a dus o viaţă plină de peripeţii şi a fost cântat de poeţi
– cum ar fi bunăoară Sfântul Gheorghe, Sfântul Cristofor şi Sfânta Varvara – norodul li se va închina cu mai multă evlavie decât sfinţilor Petru şi Pavel ori lui Iisus însuşi. Dar n-am să
intru acum în lucruri mărunte.
Întorcându-mă la plăcerile pe care ni le prilejuiesc iluziile 70
noastre despre lucruri, nu sunt oare acestea cele mai uşor de dobândit? Câtă caznă şi trudă nu cer chiar şi cunoştinţele cele mai neînsemnate, cum ar fi regulile gramaticii, pe când amăgirea vine de la sine, fără nicio osteneală şi ne fericeşte tot atât, de nu mai mult decât cunoştinţa reală a lucrurilor. Ia spuneţi-mi, rogu-vă, dacă unul se ghiftuieşte cu o bucată de slănină râncedă care pute de îţi mută nasul din loc, dar lui i se pare ambrozie, cu cât îi va micşora pofta gustul îngrozitor al mâncării sale? Iar dacă altuia o tocană desăvârşită îi întoarce stomacul pe dos, aroma ei îmbietoare îi poate stârni vreo plăcere? Dacă o femeie slută ca moartea îi pare bărbatului la fel de arătoasă ca zeiţa din Cythera, nu este el tot aşa de mulţumit ca şi cu Elena? Unul are un tablou de două parale al vreunui mâzgălitor jalnic, dar socoteşte că este pictat de Appelles ori de Zeuxis. Sincer în greşeala lui, îl priveşte şi-l admiră neîntrerupt.
Nu se desfată el mai tare decât cel care a plătit o avere pe o capodoperă de-a acestora şi nu o găseşte în niciun fel minunată şi vrednică de laudă? Cunosc pe unul care îmi poartă numele6 şi care, proaspăt însurăţel, i-a dăruit nevestei un sipet cu diamante false. Cum era şoltic din fire, a încredinţat-o că erau pietre preţioase adevărate şi de mare preţ. Iar femeia era pe deplin mulţumită, îşi bucura ochii şi sufletul privind acele bucăţi de sticlă şi le păzea ca pe ochii din cap, de parcă ar fi fost o mare comoară. La fel, soţul scutise o cheltuială şi îşi râdea în barbă, căci soaţa îi era la fel de recunoscătoare ca şi cum cadoul l-ar fi costat o avere.
6 Se pare că Erasmus face aici aluzie la Thomas Morus. Prostia pretinde că Morus îi poartă numele pentru că în greacă ea se cheamă Moria.
71
35. Bărbat în faţa unui tablou prost Spuneţi-mi, vă rog, dacă nerozii din peştera lui Platon, care nu văd decât umbrele şi aparenţele lucrurilor, împăcaţi cu soarta şi mulţumiţi de ei înşişi, sunt mai puţin fericiţi ca înţeleptul ce iese din peşteră şi vede lucrurile aşa cum sunt!
Ori cârpaciul lui Lucian, dacă ar fi visat toată viaţa acel vis în care era copleşit de munţi de aur, ar mai fi râvnit la altceva?
Nu este nicio deosebire între înţelepţi şi neghiobi, ori de se află
vreuna este numai spre paguba celor dintâi, fiindcă pe nerozi fericirea întemeiată pe amăgire îi costă mult mai puţin, apoi fiindcă o împart cu mult mai mulţi oameni. Căci să te bucuri de unul singur nu înseamnă adevărata desfătare. Şi nu ştiţi cât de puţini la număr sunt înţelepţii? Ba chiar s-ar putea să
nu se găsească nici măcar unul de sămânţă. Adevărat că grecii se laudă că de-a lungul multor veacuri au avut şapte. Dar zău că dacă îi iei pe toţi la bani mărunţi n-ai să afli nicio jumătate de înţelept; ori poate nicio treime.
Cea mai de seamă dintre laudele ce i se aduc lui Bacchus este fără îndoială aceea că alungă grijile, frământările şi necazurile. Dar beţivanul se trezeşte şi ele îl năpădesc iarăşi.
Nu este oare mult mai deplină fericirea pe care o aduc eu 72
muritorilor? Eu îi cufund într-un soi de beţie fără sfârşit, sufletele lor înoată necontenit într-o mare de plăceri şi nu le cer nimic în schimb.
Eu îi întrec în mărinimie pe ceilalţi zei, care nu îşi împart darurile decât câtorva pământeni, şi nu sufăr să văd un om lipsit de binefacerile mele. Licoarea cu care Bacchus îmbărbătează, împrăştie zbuciumul şi revarsă în inimi nădejdea şi bucuria nu creşte în toate ţările. Venus doar rareori dăruieşte frumuseţea, Mercur şi mai rar elocinţa.
Hercule îi ajută pe puţini să se înavuţească, Jupiter pune coroanele doar pe capul câtorva norociţi. Marte ascultă rugile a două armate vrăjmaşe şi nu le împlineşte nici pe unele, nici pe celelalte. Apolo îi întristează prea adesea pe cei care caută
povaţă la oracolele sale, Jupiter aruncă uneori fulgerul, iar Phoebus trimite din timp în timp ciuma. Neptun înghite în genunile-i fără fund mai mulţi marinari decât cei pe care îi aduce teferi în port. N-am să le mai pomenesc pe zeităţile răufăcătoare ca Pluto, Discordia, Pedepsele şi Frigurile, care sunt mai degrabă călăi decât divinităţi.
