pacostele spiţei umane. Veţi crede oare că se află şi linguşitori dibaci care îi spun acestei nebunii limpezi iubire creştinească, evlavie şi îndrăzneală, ba îşi folosesc toată agerimea minţii spre a dovedi că în inima aceluia ce trage sabia şi îşi spintecă
fratele se mai poate afla acea dragoste perfectă pe care Iisus 118
le-o cerea credincioşilor săi?
Încă stau la îndoială dacă papii au dat asemenea pildă
episcopilor germani ori au primit-o de la ei. Oricum ar fi, cei din urmă nu mai fac atâta caz de ei: nu mai poartă asupra lor toate zorzoanele episcopale, iar binecuvântările şi slujba nu mai sunt pentru ei. Îmbrăcându-se şi purtându-se ca adevăraţi satrapi, aceştia cred că este ruşinos şi nevrednic de un episcop să-şi dea puternicul şi destoinicul suflet lui Dumnezeu în altă parte decât pe câmpul de bătălie.
Preoţilor de rând li s-ar părea o fărădelege să se îndepărteze şi cu un pas de urmele mai marilor lor, aşa că nu întârzie să-i imite. De-aţi vedea cu câtă neînfricare şi neîndurare luptă să-şi apere dreptul la dijmă, cum pun mâna pe săbii, lănci, măciuci, pietre şi alte felurite arme împotriva celor ce cutează
să li-l tăgăduiască! Cât de grijulii şi pătrunzători se arată când e vorba să descopere prin vechile terfeloage vreun pasaj care să sperie norodul neştiutor şi să-l lămurească pe dată că
trebuie să plătească şi alte dări. Însă ideea că se pot citi în tot locul şi sprijinul şi slujbele pe care poporul care îi hrăneşte are dreptul să fi le ceară nu fi se prilejuieşte în minte. Nici tonsura din cap nu le aminteşte că preotul trebuie să îndepărteze de el toate patimile lumeşti şi să se îngrijească numai de cele sfinte.
Nici vorbă, căci bunii noştri duhovnici cred că şi-au îndeplinit îndatoririle cu vârf şi îndesat dacă şi-au bodogănit micile rugăciuni dar tare m-ar mira să le audă ori să le priceapă
vreodată vreun Dumnezeu, căci nu le aud şi nu le înţeleg nici ei când le strigă în gura mare.
119
65. Susţinătorii dreptului lor la dijmă
Preoţii nu sunt osebiţi de mireni când trebuie să-şi vegheze şi să-şi apere interesele, ci numai când este vorba de vreo sarcină trudnică. Atunci sunt destul de cuminţi să şi-o zvârle unul altuia ca pe o minge. Cu îndatoririle bisericeşti este aproape acelaşi lucru ca şi cu trebile statului: regele se bizuie pe miniştri, miniştrii pe slujbaşii lor. Din modestie, preoţii lasă
evlavia pe seama norodului. Norodul la rândul său se culcă pe o ureche şi o aruncă pe umerii celor câtorva cărora le zice slujitorii bisericii, ca şi cum n-ar avea nimic de-a face cu biserica şi n-ar fi legat de ea prin taina botezului. Preoţii aşa-numiţi „lumeşti”, ca şi cum slava lor ar fi că aparţin gloatei, şi nu lui Iisus Hristos, trec mingea preoţilor călugări, aceştia călugărilor, călugării nereformaţi celor reformaţi şi toţi împreună călugărilor cerşetori, de la care pleacă la cartusieni, în mănăstirile cărora se ascunde evlavia. Şi încă se ascunde aşa de bine că nu poate nimeni s-o vadă aproape niciodată.
Tot aşa şi papii, harnici la bogatul seceriş al dărilor, lasă
episcopilor toată truda mai apostolească, episcopii o aşază în 120
cârca preoţilor, preoţii o trec vicarilor, iar vicarii fraţilor cerşetori, care la rândul lor cedează locul de păstori ai mioarelor celor ce ştiu aşa de bine să le tundă.
Dar nu vreau să puric aici viaţa prelaţilor şi preoţilor. Ar părea că fac mai degrabă satira altora decât propriul meu elogiu şi v-aţi putea închipui că lăudându-i pe stăpânitorii răi i-am înfierat pe cei buni. Nu îmi stă însă în gând aşa ceva. Tot ce-am spus despre ei a fost doar ca să arăt limpede că niciun muritor nu poate trăi tihnit pe pământ dacă nu mi-a pătruns tainele şi dacă nu-l copleşesc cu hatârurile mele.
66. Norocul iubeşte pe nebuni
Şi cum ar putea fi oamenii fericiţi fără mine, de vreme ce Fortuna, zeiţa care le hotărăşte soarta, a fost dintotdeauna duşmanca de moarte a înţelepţilor şi şi-a răspândit binefacerile asupra proştilor, chiar şi când aceştia dormeau?
Negreşit c-aţi auzit de Timoteu, generalul căruia i-a ieşit faimă
că ia oraşele în somn. Şi fără îndoială că v-au trecut pe la urechi şi alte zicale, precum S-a născut cu păr, ori La barza 121
chioară-i face Dumnezeu cuib. Toate acestea nu se potrivesc decât nerozilor. Dimpotrivă, despre un înţelept se spune îndeobşte că încalecă pe calul lui Sejanus. „S-a născut sub o zodie potrivnică” ori că „Are aur din Toulouse”. Dar ajungă-mi cu proverbele, căci pe urmă m-aţi bănui că am jefuit culegerea prietenului meu Erasmus.
67. Prietenul meu Erasmus
Spuneam deci că Fortunei îi plac neghiobii, oamenii îndrăzneţi şi cutezători, care spun ca şi Cezar când a trecut Rubiconul: Zarurile au fost aruncate. Înţelepciunea îi face sfioşi pe oameni. De aceea vedeţi că înţelepţii ăştia se războiesc neîncetat cu sărăcia, foamea şi mizeria, fiind neluaţi în seamă, dispreţuiţi şi priviţi chiorâş de toată lumea, pe când proştii se scaldă în bani, cârmuiesc împărăţiile, într-un cuvânt au parte de un noroc înfloritor. Căci dacă fericirea vasăzică pentru voi să intraţi pe sub pielea domnitorilor şi să fiţi îngăduiţi în strălucitoarea turmă a principilor şi curtenilor, la ce v-ar face trebuinţă înţelepciunea? Tuturor zeilor le este urâtă şi nu o suferă printre ei. Vreţi să vă îmbogăţiţi? În negoţ, înţelepciunea nu plăteşte nicio ceapă degerată dacă nu îndrăzniţi să juraţi strâmb ori să vă călcaţi cuvântul, dacă
roşiţi când sunteţi prinşi cu ocaua mică, dacă nu vă scoateţi din cap toate părerile înţelepţilor despre furt şi cămătărie.
Râvniţi la dregătoriile şi bunurile bisericii? Ei bine prieteni, 122
mai uşor ajunge la ele un bou sau un măgar decât un om mintos şi la locul lui. Vreţi să vi se deschidă porţile desfătărilor şi petrecerilor? Femeile, care au multe chei, se prăpădesc după
proşti şi fug de un înţelept ca de o lighioană spurcată şi veninoasă. În sfârşit, cine pofteşte la o viaţă de plăceri şi bucurie începe prin a pune un zid între el şi înţelepciune, iar un înţelept ar fi ultimul om de pe lume ce ar fi primit la un chef. Mergeţi unde veţi vedea cu ochii, la prinţi, judecători, prieteni, duşmani la mărimi şi la cei mărunţi, toate le face şi le desface banul. Cum înţelepţii îl dispreţuiesc, nici nu-i de mirare că toată lumea se fereşte de ei ca de dracul.
68. Faceţi pe plac suveranului spre a obţine fericirea voastră
Deşi Elogiul meu ar putea continua la nesfârşit, trebuie ca şi discursul acesta să aibă un sfârşit. Îi voi pune deci capăt.
Dar mai înainte aş vrea să arăt în puţine cuvinte că mai mulţi oameni de seamă mi-au înălţat osanale în scrieri sau prin faptele lor, altfel mă tem că destui m-aţi privi ca pe o toantă
care numai ea se vede frumoasă, iar legiştii o să clevetească
pe seama mea, deoarece nu mi-am susţinut vorbele cu niciun citat.
Mai întâi, nimeni nu pune la îndoială adevărul acestei 123
