teologului în părerea sa. Nici unuia nu-i trecu prin minte că
pasajul îi privea doar pe vrăjitori, ghicitori şi descântători, cuprinşi demult sub numele de răufăcători, malefici, şi că
astfel judecând n-ar mai avea zile multe nici beţivanii ori stricaţii.
Dar neghioabă mai sunt să istorisesc aici lucruri cu care s-ar putea umple mai multe volume decât au scris Chrysip şi Didymos în toată viaţa lor. Am poftit doar a vă face să pricepeţi că, de vreme ce aceşti divini magiştri au putut face asemenea tălmăciri neruşinate, mie, care sunt o biată teoloagă de ocazie, mi se poate ierta de nu voi face toate citatele cât mai exact.
Să ne întoarcem la Sfântul Pavel. Grăieşte el vorbind chiar de el însuşi: Răbdaţi bucuroşi pe proşti… Primiţi-mă ca pe un prost! Şi-n alt loc: Nu vorbesc întru Dumnezeu, ci ca dintr-o pornire prostească… Noi suntem nebuni pentru Hristos. Iată
cum mă preamăreşte un asemenea om! Ba mă şi înfăţişează
ca pe o însuşire trebuincioasă şi folositoare, când spune: Dacă
cineva dintre voi se crede înţelept, să se facă nebun, ca să
ajungă înţelept. Iisus Hristos îi cheamă cu numele de proşti pe doi ucenici pe care i-a întâlnit pe drum. Dar şi mai de-a mirările este Sfântul Pavel, care pune prostia pe seama lui Dumnezeu: Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă
decât oamenii. Totuşi Origen nu îngăduie oamenilor să ia cuvântul acesta cu înţelesul lui obişnuit, şi nici pe cestălalt: Taina crucii este o nebunie pentru cei care pier. Dar la ce m-aş trudi să îngrămădesc atâtea mărturisiri? Nu spune oare Hristos Tatălui său de-a dreptul, în psalmi: Tu cunoşti 135
nebunia mea?
Dacă judecăm drept, Dumnezeu are destule pricini să-i iubească pe proşti. Şi cred că în privinţa asta curtea împăratului ceresc se aseamănă cu cea a stăpânitorilor pământeşti, căci neştiutorii şi nerozii au mai mare trecere decât cei prea cuminţi şi înţelepţi, care sunt prepuielnici şi primejdioşi.
77. Cezar trădat de Brutus
Din această pricină Cezar se temea de Brutus, de Cassius, nu de uşuraticul Antoniu; Nero nu-l înghiţea pe Seneca, Denis Tiranul l-a găsit curând pe Platon nesuferit. Tot aşa Hristos dispreţuieşte şi urăşte filosofii, care nu se încred decât în aşa-zisa lor înţelepciune. De vreţi dovada mergeţi la Sfântul Pavel care zice: Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii.
Dumnezeu a vrut să mântuiască lumea prin milă, de vreme ce s-a încredinţat că ea nu poate fi îndreptată prin înţelepciune.
Dumnezeu însuşi o mărturiseşte sus şi tare când tună prin gura profetului Isaia: Voi prăpădi înţelepciunea celor înţelepţi şi voi nimici priceperea celor pricepuţi, ori când Hristos îl laudă pentru că a ascuns înţelepţilor taina mântuirii şi a arătat-o celor mărunţi, adică proştilor.
Nicidecum altfel trebuie privite pornirea necontenită a lui Hristos împotriva scribilor, fariseilor şi legiuitorilor, ca şi 136
ocrotirea pe care o arată poporului neştiutor. Vai vouă
cărturari şi farisei! nu-i totuna cu Vai vouă înţelepţi ai pământului? Iar Mântuitorul, care îi prigonea astfel pe înţelepţi, îşi petrecea vremea mai mult cu copiii, femeile şi păcătoşii.
Dragostea lui Hristos pentru neghiobie s-a arătat şi când a fost vorba de animalele îngăduite în preajma Lui. Dintre atâtea vietăţi osebite, le-a ales tocmai pe cele a căror fire se îndepărtează cel mai tare de viclenia vulpii. Cinstea de a-l purta biruitor spre Ierusalim a avut-o un măgar, deşi ar fi avut putinţa de a da pinteni leului celui mai fioros, numai să fi vrut.
Iar Duhul Sfânt s-a pogorât pe pământ ca porumbel şi nu ca vultur ori şoim. Biblia pomeneşte în cuvinte mângâietoare de cerbi, miei, mânji. Hristos nu dă numele de mioare celor pe care i-a sortit vieţii veşnice? Iar oaia este animalul cel mai nerod. Dacă e să-i dăm crezare lui Aristotel, numele ei era pentru greci o ocară şi îl primeau netoţii şi cei fără de minte, care erau porecliţi capete de oaie. Şi totuşi Iisus îşi zice păstor al acestei turme, şi nu al alteia. Iar pe el însuşi îi place să se cheme miel. Aşa îl şi vesteşte Ioan norodului. Ecce Agnus Dei
– Iată mielul lui Dumnezeu, iar Apocalipsa ni-l arată pe Mântuitor sub chipul acestui animal.
137
78. Iată mielul Domnului
Nu dovedesc atâtea mărturii strânse laolaltă că toţi oamenii sunt proşti, chiar şi cei mai sfinţi dintre ei? Însuşi Hristos, care nu e altceva decât înţelepciunea Tatălui, a împrumutat cumva prostia lumii pentru a-i mântui de ea pe oameni, odată ce s-a făcut om. Mântuitorul a luat asupră-i povara prostiei, ca şi pe a păcatului, pentru a lecui pe muritori de ele şi a le stârpi. Şi cum vrea să le stârpească? Prin nebunia crucii, prin apostoli din topor şi tari de cap, pe care i-a îndemnat neîncetat să
păşească pe calea prostiei şi să se îndepărteze de înţelepciune, dându-le pilde copiii, crinii, grăunţele de muştar, vrăbiile –
toate fără cap şi coadă, lucruri care se lasă fără prea multă
tevatură în voia firii. Apoi, când îi opreşte să se gândească
dinainte la ce vor răspunde regilor şi juzilor, când le porunceşte să nu se frământe din pricina viitorului, nu-i învaţă oare să nu se bizuie pe înţelepciune, ci să se lase în voia lui?
138
79. Creatorul se apără de primele creaturi ce vor să guste din fructelearborelui ştiinţei
Pentru acelaşi temei Ziditorul nu le-a dat voie lui Adam şi Evei să guste fructele din pomul cunoaşterii, ştiind prea bine că nefastă cunoaştere le va otrăvi zilele: Sfântul Pavel era şi el încredinţat de asta, aşa că a înfierat ştiinţa ca născătoare de semeţie şi de primejdii. Şi după câte ştiu, ideea marelui apostol şi-a însuşit-o şi Sfântul Bernard, când numeşte Muntele Ştiinţei muntele pe care sălăşluieşte Lucifer.
Şi încă o dovadă ce cu greu ar putea fi dispreţuită. Prostia trebuie să se bucure de mari hatâruri prin ceruri, de i se iartă
zi de zi greşeli ce nu ar fi niciodată trecute cu vederea unui înţelept. De aceea, când Prostia a împins pe vreun om la vreo bazaconie, el o recunoaşte numaidecât şi se pune la adăpost de pedeapsă, în paza acestei binefăcătoare zeiţe. Aşa se roagă
Aaron, în cartea Numerilor, pentru soţia sa păcătoasă: „Ah, Domnul meu, nu ne face să purtăm pedeapsa păcatului pe care l-am făcut ca nişte nechibzuiţi”. La fel îi cere Saul 139
iertăciune lui David: „Am lucrat ca un nebun”. Şi tot aşa David însuşi caută să-l împace pe Dumnezeul mâniat cu vorbele:
