„Doamne, şterge păcatele robului tău, fiindcă am făcut-o din prostie”, încredinţat că numai cu prostia şi neştiinţa s-ar învrednici de iertare în faţa Domnului.
80. David împăcând pe Dumnezeu
Iată o mărturie care atârnă şi mai greu. Pe cruce Iisus se ruga pentru duşmanii săi: „Tată, iartă-i”, se îndură de ei doar pentru că le punea greşeala pe seama necunoaşterii: „pentru că nu ştiu ce fac”. Sfântul Pavel crede că a fost din aceeaşi pricină iertat de Părinte: „Am căpătat milostivirea lui Dumnezeu – zice el – fiindcă am făptuit în neştiinţă şi din necredinţă”, îi scrie lui Timotei. N-ar fi totuna de-ar zice: am făptuit nu din răutate, ci din prostie, ca şi cum numai prostia i-ar fi mijlocit milostivenia? Şi încă un pasaj din psalmist, care îmi vine în minte abia acum, întăreşte de minune: „Nu-ţi aduce aminte de greşelile din tinereţea mea, nici de fărădelegile mele”
140
Priviţi rogu-vă cum aduce două lucruri în sprijinul său: tinereţea, a cărei tovarăşă de nădejde sunt tot eu, şi neştiinţa, cu care mă am ca o soră bună. Ba se îngrijeşte că numească
această neştiinţa la plural – prin acele fărădelegi ori „neştiinţe”
cum s-au mai tălmăcit, ca pentru a arăta întreaga cuprindere a prostiei.
Dar, lăsând la o parte mărunţişurile, aflaţi într-un cuvânt că religia creştină pare a se potrivi ca o mănuşă unui anumit soi de prostie şi a se pune de-a curmezişul înţelepciunii. Vreţi dovezi? Nu v-a sărit în ochi că femeile, copiii şi tâmpii se desfată mai tare decât alţii cu slujbele şi, ascultând doar îndemnurile firii, se apropie cât pot de altar? Iar întemeietorii creştinismului cine au fost? Oameni săraci cu duhul, vrăjmaşi ai slovei şi ai ştiinţelor, în sfârşit, nu se află pe lume nerozi mai mari decât cei în inima cărora arde flacăra iubirii de aproape.
81. Dau pomană din belşug
Aceştia îşi risipesc avutul, îndură senini ocările, se lasă traşi pe sfoară, îşi îndrăgesc deopotrivă prietenii şi vrăjmaşii, încearcă plăcere în suferinţă, se hrănesc cu posturi, lacrimi, veghi şi defăimări, dispreţuiesc viaţa şi nu-şi doresc decât 141
moartea. Pe scurt, se îndepărtează într-atât de purtările obişnuite că-ţi vine că crezi că sufletul lor trăieşte despărţit de trup. Nu se cheamă taman asta a fi prost? Şi cine s-ar mai mira că uneori apostolii au fost văzuţi ca o adunătură de beţivani, iar judecătorul Festus şi-a închipuit că Sfântul Pavel era un bezmetic?
Dar dacă tot m-am încumetat să chibzuiesc, n-am să mă las păgubaşă până nu voi arata ca însăşi mântuirea creştinilor, pe care încearcă să o câştige cu trudă şi nefericire, nu este decât un fel de sminteală şi prostie. Nu săriţi aşa cu gura să
mă osândiţi fără vină, cântăriţi puţin lucrurile împreună cu mine. Mai întâi, un principiu pe care creştinii îl împart cu platonicienii glăsuieşte că, în viaţa asta, sufletul se afundă în smârcul material şi nu se poate izbăvi din legăturile trupului, această înlănţuire de materie împiedicându-l să vadă adevărul şi să se bucure de el. În chip asemănător numeşte Platon că
filosofia, e meditaţia morţii, fiindcă amândouă înalţă sufletul deasupra celor vizibile şi corporale. Un om trece drept cuminte atâta vreme cât sufletul se slujeşte de trup după tipic, dar când sufletul său îşi sfarmă cătuşele şi vrea să scape din temniţă, insul este poreclit zălud. De se întâmplă ca acesta să
o ia razna din pricina bolii ori a tulburării simţurilor, toţi îi vor zice nebunie. Totuşi cei atinşi de asemenea nebunie citesc viitorul, vorbesc limbi şi pătrund ştiinţe pe care nu le-au învăţat şi vădesc în toată înfăţişarea lor ceva dumnezeiesc.
Neîndoios că aceasta se petrece fiindcă sufletului, desprins din legăturile trupului, încep să i se dezvăluie putinţele fireşti.
Aceeaşi cauză produce efecte asemănătoare la muribunzii care, ca şi cum s-ar pogorî asupra lor harul divin, cuvântă
minunăţii fără pereche. Dar când tocmai iubirea de semeni ridică astfel sufletul deasupra celor corporale, această
sminteală care nu are acelaşi izvor ca şi cea dintâi poate totuşi să stea alături de ea, căci cea mai mare parte a spiţei umane, văzându-i pe cei puţin la număr ce sunt atinşi de ea că duc o viaţă pe de-a întregul osebită de a celorlalţi, îi blagosloveşte cu faima de proşti. Şi unii şi ceilalţi păţesc atunci ca în vestitul mit al lui Platon. Filosoful îşi închipuia o peşteră din care cei întemniţaţi nu zăreau decât umbre şi închipuiri ale lucrurilor.
142
Unul dintre ei scapă, vede lucrurile sub adevăratul lor chip şi se întoarce la tovarăşii săi ca să-i căineze: „Cât sunteţi de năpăstuiţi – le spune el – tot ce vi se arată sunt umbre deşarte, şi rău vă înşelaţi crezând că nu se găseşte pe lume nimic altceva. Afară există lucruri aievea şi eu le-am privit”. Şi nu sfârşeşte bine înţeleptul să compătimească greşeala şi prostia aşa zişilor nefericiţi, că ei se uită lung la el, îl iau peste picior şi îl izgonesc din rândul lor. Aşa şi cu păcătoşii habotnici.
Primilor nu le stă mintea decât la a se bucura de lucrurile materiale, înclinând să tăgăduiască existenţa altora. Ceilalţi, dimpotrivă, nesocotesc tot ce ţine de materie, iar sufletul lor se ridică la contemplarea lucrurilor nevăzute care purced de la spirit. Unii chibzuiesc mai întâi cum să strângă avuţii şi să-şi ostoiască poftele cărnii, şi abia apoi la suflet de cumva cred că
au şi aşa ceva. Căci îndeobşte îl pun la îndoială de vreme ce nu se vede. Ceilalţi o iau pe o cale cu totul osebită. Se străduiesc mai întâi din răsputeri să-şi îndeplinească
îndatoririle faţă de Dumnezeu, cea mai simplă dintre toate fiinţele, apoi cugetă la suflet, căci prin el stau alături de dumnezeire, dar de trup nu se îngrijesc nicidecum, banii îi dispreţuiesc ca pe noroi şi o iau la fugă când sunt îmbiaţi cu arginţi. De sunt vreodată siliţi să se atingă de ei, nu mică le este scârba. Căci, după cum stă scris în Evanghelie: „Au ca şi cum n-ar avea şi stăpânesc ca şi cum n-ar stăpâni nimic”.
82. Ei consideră banii ca noroiul
143
Această osebire între oamenii de lume şi credincioşi nu se şterge nicăieri. Deşi toate puterile sufletului nu se arată decât prin părţile trupului, sunt totuşi unele ca auzul, vederea, gustul, pipăitul şi mirosul care sunt mai strâns unite cu materia, şi altele precum ţinerea de minte, judecata şi voinţa, ce se smulg mai mult din strânsoarea ei. Or, sufletul este el însuşi mai mult ori mai puţin legat de materie, după cum se foloseşte mai mult de cele dintâi sau de următoarele. Evlavioşii s-ar da şi peste cap ca să se înalţe deasupra materiei, aşa că
ajung să nu mai răspundă ori să nu mai priceapă chemările simţurilor. Se spune de pildă, despre Sfântul Bernard că
nebăgând de seamă a băut ulei în loc de vin. La gloată este însă invers: le pasă de lucrurile materiale, dar de cele sfinte prea puţin.
Printre patimi se află unele care ţin numai de trup, ca dragostea, foamea, setea, somnul, trufia, pizma. Credincioşii se războiesc necontenit cu ele, păcătoşii însă nu s-ar putea lipsi de ele. Mai sunt şi alte simţuri, la jumătate de cale între duh şi carne, pesemne trezite în noi de fire, ca iubirea de ţară, dragostea părintească ori filială, prietenia. Norodul le mai face loc în inima sa, dar cucernicii vor să şi le smulgă din piept ori măcar să păstreze din ele doar ce coboară din spirit.
Habotnicul spre pildă nu-şi iubeşte tatăl pentru că îi este tată, deoarece n-a primit de la el decât învelişul pieritor, ba încă şi pe acesta îl datorează lui Dumnezeu, părintele tuturor lucrurilor. Îl iubeşte însă pe tătâne-său ca pe un om bun, în care vede strălucind chipul acelei înţelepciuni supreme, pe care o socoate binele suveran şi în afara căreia nimic nu este vrednic să stârnească în el dorinţa. Şi dacă totuşi se găsesc câteva lucruri ce pot fi văzute pe care nu le dispreţuieşte, oricum le aşază dedesubtul celor spirituale şi nevăzute.
144
83. Îşi potolesc setea cu ulei
Cucernicii despart materia de duh până şi în taine şi în celelalte îndatoriri creştineşti. Pentru ei a ţine post înseamnă
cu mult mai mult decât pentru ceilalţi, şi nu doar să nu mănânce carne şi să ia o singură masă pe zi. Ei susţin că
spiritul postului stă în biciuirea patimilor, în a te feri de mânie, deşertăciune şi mândrie, pentru ca sufletul dezlegat de apăsarea materiei să poată alerga mai iute spre cunoaştere şi bucurie întru Domnul. Tot aşa cu împărtăşania. Dacă slujbele făcute cu acest prilej – spun ei – nu sunt de tot neînsemnate, nici nu sunt peste măsură de trebuincioase, dacă lipseşte duhul, adică ceea ce e înfăţişat prin semnele văzute. Prin ele ni se arată moartea lui Hristos. Creştinii trebuie să imite moartea Mântuitorului, biruindu-şi, răpunându-şi şi înmormântându-şi patimile ca să se trezească la o nouă viaţă
să se facă una cu El şi cu toţi ceilalţi, într-un singur trup care să asculte poruncile lui. Aşa este viaţa, aşa este meditaţia cucernicilor. Poporul însă este de altă părere şi este încredinţat că esenţa slujbei este să stai aproape de altar, să
