auzi cuvintele pe care le rosteşte preotul şi să nu-ţi dezlipeşti 145
ochii de la el, de la începutul până la sfârşitul micilor ceremonii pe care la săvârşeşte. Dar nu numai în pildele pe care le-am dat, ci şi în multe altele se îndepărtează omul evlavios de lucrurile materiale şi văzute, ridicându-se spre cele veşnice, spirituale şi nevăzute. De vreme ce muritorii pioşi şi gloata sunt în toate aşa de osebiţi, neîndoios că îşi vor zvârli în obraz unii altora vorba de „proşti” În ce mă priveşte, eu cred că titlul li se cuvine habotnicilor şi veţi vedea cu ochii voştri de ce, când am să vă dovedesc după cum am făgăduit că binele suveran la care nădăjduiesc e curată neghiobie.
Ţineţi întâi seamă că şi Platon tot pe aici se învârtea, când zicea că sminteala îndrăgostiţilor este cea mai dulce sminteală.
Într-adevăr, cel ce iubeşte înflăcărat nu mai trăieşte pentru el, ci pentru fiinţa pe care o iubeşte. Şi cu cât îşi iese din sine ca să se apropie de aceasta, cu atât este mai vesel şi mai fericit.
Şi nu este oare ţicnit omul al cărui spirit a luat-o razna înălţându-se deasupra materiei? Altfel care ar mai fi înţelesul acelor expresii din popor: „Şi-a ieşit din fire”, „Vino-ţi în fire”
sau „Şi-a venit în fire”. În sfârşit, cu cât e mai desăvârşită
iubirea, cu atât este mai întinsă nebunia şi fericirea mai deplină. Vedeţi aşadar ce este acea fericire cerească după care suspină evlavioşii de-ţi frâng inima? Spiritul biruitor asupra materiei va înghiţi trupul şi se va face una cu el. Şi încă nici nu-i va fi cine ştie ce greu, după ce bietul trup a fost aşa de bine pregătit pentru această contopire prin posturi şi alte asemenea cazne pioase. Spiritul acesta se va vărsa apoi el însuşi în spiritul suprem, care este nemăsurat mai puternic decât el. În chipul acesta omul, care s-a părăsit cu totul pe sine, va fi fericit prin această fericită absenţă şi va gusta desfătarea curată a acestui bine suveran care adună la sine toate fiinţele.
146
84. Ei abia aşteaptă divina recompensă
Cu toate că această fericire nu trebuie să se înfăptuiască
întru totul decât în clipa norocită când trupurile se vor uni iarăşi cu sufletele, drepţii, a căror viaţă este doar o închipuire şi o chibzuinţă nesfârşită asupra acestei vieţi cereşti, simt parcă de pe pământ gustul răsplăţii. Desigur, nu este decât o picătură în izvorul nesecat al fericirii veşnice, dar îndeajuns pentru a lăsa de departe în urmă toate plăcerile cărnii şi desfătările omeneşti luate la un loc, într-atât sunt bunurile nevăzute mai presus de cele văzute. Această fericite o făgăduia profetul statornicilor întru Domnul, când spunea: „Cum niciodată nu s-a pomenit, nici nu s-a auzit vorbindu-se şi nici n-a văzut vreodată ochiul aşa ceva: anume ca un alt Dumnezeu afară de Tine să fi făcut asemenea lucruri pentru cei ce se încred în el”. Aceasta este de asemenea acea prostie mai mică de care cucernicii suferă încă de pe pământ şi care, departe de a le fi luată când vor fi trecut în cealaltă viaţă le va 147
fi sporită şi va deveni acea neghiobie de nespus care este numită fericire veşnică. Nu sare în ochi această picătură de prostie care încălzeşte inima drepţilor încă de pe lumea asta?
Ei grăiesc fără şir, şi nici măcar pe limba obişnuită a poporului, gura lor scoate cuvinte lipsite de înţeles iar faţa li se schimonoseşte într-o clipă în o mie de feluri, într-un cuvânt sunt cu totul ieşiţi din fire. Când îşi vin în fire nu-şi mai amintesc de unde s-au întors, nu mai ştiu dacă şi-au părăsit trupul au ba, de erau treji ori dormeau. În minte nu fi se întipăreşte nimic din ce-au văzut, ce-au zis şi ce-au făcut, ori de le mai rămâne ceva într-o firidă a minţit este acoperit de pâclă, precum un vis după trezire. Ştiu una şi bună, că au fost fericiţi din cale afară în toată vremea cât s-au înstrăinat de ei înşişi. Amărăciunea lor când îşi revin în simţiri n-ar putea fi zugrăvită în cuvânt, de aceea dorinţa lor mistuitoare este să se întoarcă pentru totdeauna la norocita lor nebunie. Iată cum se înfăţişează această prevestire a fericirii veşnice.
Dar mă iau cu vorba şi nu mă ţin de cuvânt că am să
închei. De veţi găsi cumva că am trăncănit vrute şi nevrute ori că mi-a scăpat vreun porumbel din gură, amintiţi-vă, rogu-vă, că aceea ce v-a împuiat capul a fost Prostia, o femeie aşadar.
Dar mai ţineţi minte încă un proverb grec: „Prostului i se întâmplă să spună lucruri înţelepte”. Doar de nu credeţi 148
cumva că femeile ar trebui scoase de la socoteală.
85. Adio deci dragi amici ai Prostiei Văd bine că aşteptaţi o peroraţie, dar amarnic vă înşelaţi de credeţi că mi-am împovărat mintea cu vreo iotă din năzdrăvăniile pe care vi le-am turnat. Spuneau tot grecii odinioară: „Urât mi-e beţivul cu memorie bună”, iar eu întăresc mintenaş că „Urât mi-e ascultătorul ce n-a uitat nimic”. Rămas bun, dragi şi vestiţi ortaci ai Prostiei, aplaudaţi-mă, fiţi sănătoşi tun şi veseliţi-vă cât puteţi.
149
150
Ilustraţii
Frontispiciu
Erasmus
Vorbeşte Prostia
Cum să eviţi înţelepciunea
Nu mă recunoaşteţi?
Capul lui Midas
Jupiter alăptat de capră
Se dedă plăcerilor
Iubind copii
Prostiile îngraşă
Bacchus
Satiră
Nebuniile oferite de femeie
Încornoratul
Iubirea de sine
Copiii lui Socrate
