Sunt pasionată de Șamanismul Feminin, în ultimii ani am călătorit și am învățat calea păstrătorilor pământului. Am lucrat cu Nativii Americani din 114
tribul Lakota, cu un preot din tribul Kogi din Columbia, în Brazilia am învățat mult despre Mama Pământ și Energiile Feminine lucrând și cu alți nativi din Columbia și Africa.”
Atenție, mândri participanți la prima tabără de masculinitate Theos și mai cu seamă la tabăra seducției. Grijă mare pe cine abordați și ce „tipe” sărutați
„în mai puțin de două minute”. Să nu cumva să aveți ghinionul de-a nimeri peste surorile cu menstruația sincronizată. Niciun guru al seducției nu va veni să vă salveze.
115
O, SOLE PANDEMIO
A-nceput de ieri să moară. Câte-un om…
Colindul „Linu-i lin și pangolin” se aude pentru prima oară în decembrie 2019 în China. Mai precis, la Wuhan, localitate care, câteva luni mai târziu, când România intră în stare de urgență, dă prilejul calamburgiilor autohtoni să evoce închiderea restaurantelor prin găselnițe din categoria „La Wuhanul lui Manuc”, „La Wuhanul lui Mânjoală” sau „Wuhanu Ancuței”. Organizația Mondială a Sănătății recunoaște pandemia ca atare pe 11 martie 2020, când Covid-19 apare – la început sfios, apoi exploziv – în Italia, Franța, Coreea de Sud, Iran etc. Primul deces din Wuhan e consemnat pe 9 ianuarie, în timp ce primul deces de pe continentul asiatic din afara Chinei (în Filipine) se înregistrează pe 1 februarie. Pe 14 februarie Franța are tristul privilegiu de-a raporta primul deces european.
România nu simte nicio amenințare. Asia e departe, Europa Occidentală, la fel. Viața curge la fel ca până acum. Se croiesc planuri de city-break la Roma și Madrid, la Paris și Bruges, la Atena și Berlin, la Valencia și Amsterdam.
Potrivit tradiției, românii tratează lucrurile în cheie umoristică. Uneori umorul e involuntar. De exemplu, când îl practică medicul Adrian Streinu-Cercel, care declară: „Focarul e un punctișor pe harta Chinei. Riscul ca virusul să ajungă în România e substanțial redus”. (Ulterior declarația se modifică
după cum urmează: „Coronavirusul e de zece ori mai slab decât virusul gripal”.) Nu e singura probă de umor fără voie din partea medicului Streinu-Cercel. Lui îi aparține și părerea că „alcoolul sanitar (spirtul medicinal) nu ajută la combaterea coronavirusului”, emisă în răspărul punctului de vedere al OMS și la destul de puțin timp după ce – poftim situație – tot el îi exaltase calitățile. Același Adrian Streinu-Cercel declară la televizor, în martie 2020, când lucrurile arată deja urât, că „După ce se termină bolășnița asta, pandemia, o să vină alții să ne tragă de mânecă: dar cum ați realizat voi achizițiile? Aici trebuie scos un cadru normativ cât se poate de clar, care să
stipuleze foarte clar (repetiția ca procedeu artistic – n. m.) că nimeni nu va avea voie să se atingă de noi în viitor”. Poftim? Da, chiar așa. În traducere: în vremuri speciale, nelegiuirea devine lege.
În ce privește umorul intenționat, el se ilustrează în primul rând prin ideea că, dat fiind decalajul dintre România și lumea civilizată, Covid-19 are nevoie de înzestrări matusalemice și de o răbdare de fier ca să ne străpungă
116
granițele. „În Spania ajunge repede virusul, că sunt autostrăzi. Ia să-l văd pe Valea Oltului sau pe DN 1 în weekend”, ricanează un hâtru. „Încă nu v-ați săturat de produsele pe care scrie made in China? ” întreabă un altul. Pe măsură ce situația se deteriorează, apetitul pentru umor, inclusiv pentru cel macabru, crește. O cascadă de meme se revarsă peste suflarea de pe Facebook. Lui Ștefan Bănică jr i se schimbă o parte din textul unui cântec celebru, așa că „Veta, mi-ai stricat chiuveta” devine „Veta, vrei cu izoleta?”. De altfel, substantivul „izoletă” cunoaște o detentă pe care nimeni n-ar fi bănuit-o cu câteva luni în urmă. El înlocuiește parodic fie cuvântul „insulă” din titluri de cărți („Izoleta misterioasă”, „Comoara din izoletă”), fie nume de personaje celebre, ca în povestea de iubire dintre Tristan și Izoleta. Albumul Isolation al trupei Toto se preschimbă în Isoletation. I se prevestește acestui cuvânt și o frumoasă carieră onomastică, din moment ce, în deceniile trecute, destui români își botează fiicele Arierata, Emergența sau Expertiza, iar în plină
pandemie apar, iată, cetățeni care-și botează fiii Covid. De aici până la Covidiu Ioanițoaia, Covidiu Komornyik și Covidiu Lipan-Țăndărică distanța e infimă.
Din locul cu verdeață unde dorm somnul drepților, Covidiu Iuliu Moldovan și Covid Theodorescu surâd înțelegător.
Festivalul continuă. O memă cu niște ghanezi care dansează pe când cară
un sicriu la mormânt produce în același timp hohote și replici vitriolante.
Mereu gata să dea un picior de ajutor, naționala de fotbal a României apare într-o poză de grup înaintea unui meci oarecare, însoțită de sloganul „Cupa Mondială: de peste douăzeci de ani stăm acasă”. Pe o fotografie cu Hagi stă
scris „Ai, n-ai mingea, stai acasă”, chit că originalul – „Pase scurte și pe sus. Ai, n-ai mingea, tragi la poartă” – e semnat de Victor Roșca. Într-o memă celebră, secretarul de stat Raed Arafat tușește într-o apariție publică, iar cel care traduce pentru surdomuți închipuie o cruce din degete. În paralel, apar manifestări care provoacă simultan: stupoare, amuzament și compătimire. E
cazul asistentelor de la Spitalul Județean din Craiova, unde asistentele ies în fața așezământului îmbrăcate ca niște cosmonauți albaștri și se prind în hora bucuriei („Hai să dăm mână cu mână, / Distanțarea nu-i română”) fiindcă au reușit să salveze un bolnav de Covid, până când sirena unei mașini de poliție le risipește ca pe niște potârnichi mascate.
117
Între pandemii și pandalii
Una dintre reacțiile românești în fața pandemiei este negarea. Scepticii sunt, cum le șade bine, categorici. Pentru destui români pandemia fie nu există, fie e o exagerare dictată de rațiuni inaccesibile simplilor muritori. Din fericire, suntem contemporani cu o serie de inițiați care fac jogging pe Facebook, din cont în cont și de pe o pagină pe alta, gata să dovedească oricui are răbdarea cuvenită că, la fel ca în Do sarele X, „adevărul e dincolo de noi”.
Unul dintre aceste rezervoare cu certitudini – un domn pe care-l bănuiești răspicat de fiecare dată când deschide gura, dar căruia e greu să nu-i observi șubrezeniile de gramatică – îmi poposește pe pagina de Facebook tocmai când încep un serial cu imagini italiene însoțite de două-trei rânduri de îmbărbătare. E vremea când Lombardia se sufocă în strânsoarea virusului, iar numărul morților din Italia urcă spre o mie. E vremea când Bergamo devine un convoi de dricuri. Abordarea mea i se pare patetică și ilogică domnului răspicat, atâta timp cât – ei bine, da – nu se vede, din locul unde stă dumnealui, nici urmă de pandemie. E o gripă ca oricare alta. OMS? Niște escroci. Presa?
Vândută („Sunt interese mari…”). Medicii? Plătiți să manipuleze. Zecile de mii de cazuri deja existente în lume în acel moment? Nu le-a verificat nimeni om cu om. Morții care inundă cimitirele și crematoriile?
Fabulații scornite de un conclav care vrea, în această ordine, să provoace panică, să pună gheara pe omenire și s-o oblige la un trai de sclavie permanentă.
Îl întreb pe domnul răspicat pe ce se bazează, moment în care schimbul de replici ia o turnură neașteptată:
— Pe bun-simț, domnule. Pe nimic altceva.
Devin brusc interesat, ca unul care a scris un ghid pentru cei care nu au așa ceva în bagaj.
— Adică?
— Pentru 17.000 de oameni nu se poate închide o planetă. E de bun-simț, cifra e mult prea mică pentru o pandemie. E clar până și pentru un inginer ca mine.
Nu sunt inginer, dar mi se pare „de bun-simț” ca, mai ales inginer fiind, să
nu confunzi cifra cu numărul. Oricum însă, argumentul meu e altul:
— Suntem la două-trei săptămâni de la izbucnirea fenomenului. De unde știți când o să se termine și câte victime o să facă? E ca și cum ai spune cine ia campionatul după ce se joacă prima etapă.
118
Domnul răspicat nu se lasă urnit.
— Pandemia durează un an-doi. Nu trei săptămâni.
— Păi tocmai. De-abia a început. Habar n-avem când și cum o să se termine.
