– fapt curios – nu cade nimeni. Teroriștii fioroși nu izbutesc să rănească
superficial pe nimeni, nici măcar pe protagoniștii din balcon. Oricum, „e cu pac-pac”, cum spuneam când eram copii și se difuza un western la televizor.
Sigur, nu mai e cu John Wayne, Giuliano Gemma sau Clint Eastwood, ci cu Ion Iliescu, Petre Roman și Gelu Voican-Voiculescu. Dar tot pac-pac se cheamă.
Interjecția rezumă și activitatea teroriștilor cu armament sofisticat, care împușcă porumbelul între ochi și smulg colții șarpelui cu un glonț, fără a putea produce totuși pagube într-o mulțime compactă. Câțiva dintre ei prind ca prin minune contur și chip, tot printr-o fabricație de care astăzi râdem, dar pe care atunci mulți au luat-o de bună. Vestea aprinde mințile unor români gata – atunci ca și acum – să creadă orice. Printre teroriști se numără Mircea Lucescu, Dorin Mateuț, Răducanu Necula, alias Tamango, și Ernest Maftei.
Explicația? Primii doi au fost la Dinamo, al treilea a ajuns cândva la Steaua, iar al patrulea prea face pe moșul sfătos în filme ca să nu fie ceva în neregulă cu el. (În realitate, Ernest Maftei atacă de multe ori neocomunismul de tip Iliescu după decembrie 1989 – firește, fără consecințe.)
Fiind student, Pasuma ronțăiam
Salonul de inventică Decembrie 1989 nu poate avea loc fără contribuția presei. Nu doar a ziarelor care apar zilnic, ci și a săptămânalelor. În numărul 9 din 29 martie 1990 al revistei Cuvântul, la pagina 15, în vecinătatea articolului „Amintirile unui fost ghid” al lui Mircea Nedelciu, se poate citi un interviu luat de un jurnalist care semnează Ion K. Just (sau Ion K. Ion) lui Sergiu Tănăsescu, medicul echipei de fotbal Rapid București. Discuția ajunge repede la subiectul încă fierbinte al teroriștilor străini, mai ales că întrebarea 122
pe care i-o pune un alt jurnalist lui Ion Iliescu – „Domnule președinte, unde sunt teroriștii?” – primește un răspuns intrat în antologia sfidării: „Păi nu știu, unde sunt?”
Ziaristul de la Cuvântul evocă prezența teroriștilor străini, iar Sergiu Tănăsescu simte că n-are voie să piardă ocazia unei mărturisiri-dinamită:
„Pe un terorist l-am prins chiar eu, cu mâna mea. Avea 26 de ani și două
legitimații, una de student în anul IV la Drept și o alta dată de Direcția a V-a U.S.L.A.C. (Unități Speciale de Luptă Antiteroristă și Comando). Am găsit asupra lui și a altor teroriști un fel de ciocolată, tipul Pasuma și Gripha. Era un drog extraordinar de puternic, ce dădea o stare de euforie, axată însă pe agresivitate și distrugere, și o independență față de somn de cel puțin zece zile. Aveau un armament sofisticat, cu infraroșii, cu sistem de auzire la distanță etc. Am capturat o armă din astea și am tras trei gloanțe într-o țintă aflată la vreo sută de metri. Arma n-avea niciun recul și, controlând apoi, am constatat că toate cele trei gloanțe se înfipseseră unul în celălalt.
Ne-am făcut și noi treaba apoi cu pușca asta până s-a terminat muniția.”
„Am găsit asupra lui și a altor teroriști un fel de ciocolată…” – nu vi se pare familiară exprimarea? Ba bine că nu. Trec doar câteva luni între relatarea lui Sergiu Tănăsescu și cea a unui miner la fel de avizat ca medicul Rapidului:
„Am găsit la penețeu droguri, armament, muniție, mașină de scris automată
(aici se aude vocea sufleorului – n. m.), tipărit bani la peneleu (vocea se aude și aici – n. m.)”.
Observații de chibiț:
1. E remarcabilă competența medicului în materie de armament. Ar fi, poate, de așteptat acea reciprocitate în virtutea căreia artileriștii să
manevreze la fel de precis și eficient instrumentarul medical.
2. Poate că Rapidul antrenat de Adrian Iencsi astăzi (cine poate ști ce va aduce ziua de mâine?) ar avea la fel de mare nevoie de precizia supranaturală
a lui Sergiu Tănăsescu în materie de șuturi la poartă și de niscai ciocolată
pentru teroriști, ca să obțină euforia și agresivitatea la care se vede treaba că
nu poate ajunge prin metodele tradiționale.
3. Dacă studentul de 2 6 de ani e terorist fiindcă are la el batoane de Pasuma și Gripha, eu pot trece liniștit drept căpetenie ISIS, la câtă ciocolată Africana, 123
Cipiripi și Eurocrem am ingerat la aceeași vârstă, prin mijlocirea vecinilor maghiari și iugoslavi.
4. Secvența gloanțelor care se despică unul pe altul în centrul țintei trădează cultura cinematografică a medicului Tănăsescu, îndeosebi în materie de parodii marca Mel Brooks, printre care Robin Hood: Men in Tights, unde există o scenă în care haiducul-erou despică săgeata rivalului cu propria săgeată.
Sub platou eu m-am plimbat prin catacombe
Nu doar Cuvântul publică năstrușnicii la limita plauzibilului, ci și site-urile dedicate fenomenului Decembrie 1989. Pe site-ul news.softpedia.com, de exemplu, apar declarații care-i induc cititorului ideea că sub București se găsește o Veneție camuflată.
„La 12 metri sub platoul Pieței Revoluției există o rețea de catacombe prin care se circulă cu barca. E vorba de culoare betonate, cu lățimea de aproximativ doi metri, prin care curge un râu subteran adânc de un metru.
Cu apă curată (teroriștii nu apucaseră s-o otrăvească – n. m.). Debitul râului secret e aproximat la 1,5 metri cubi pe secundă. La intrare, aceste căi navigabile care străbat capitala sunt utilate cu bărci pneumatice.”
Cel care pune la dispoziție aceste informații este Dan Falcan, șeful de atunci al secției de istorie a Muzeului Municipiului București. E de văzut în ce măsură
declarația lui este preluată cuvânt cu cuvânt de ziarist sau adaptată cerințelor senzaționaliste. Dan Falcan este un istoric de calibru, un profesionist recunoscut și un om tobă de carte. O eventuală clarificare a informațiilor furnizate atunci ar fi, chiar și astăzi, necesară.
E de asemenea de văzut dacă reportajul publicat sub semnătura lui Sorin Golea într-una dintre edițiile din 2005 ale ziarului Libertatea vehiculează
adevăruri verificabile sau este o însăilare de SF politic care poate să stea la baza unui thriller subteran-acvatic. Dan Falcan este citat și aici ca sursă, iar reportajul se citește cu dese ridicări din sprâncene.
„Capitala României are o tradiție de secole în materie de tainițe și coridoare secrete. Din datele pe care le dețin istoricii, primele coridoare subterane demne de luat în seamă au fost beciurile producătorilor de 124
vinuri. Acestea aveau zeci de metri și erau atât de largi, încât se putea circula cu carele. În secolul XIX au apărut edificiile care aveau tuneluri de refugiu, cum e tunelul care leagă Palatul Ghica de Mănăstirea Plumbuita, lung de mai bine de un kilometru. În nordul Parcului Cișmigiu, Biserica Schitu Măgureanu e legată prin subterane de Palatul Kretzulescu. Sub Palatul Golescu, situat lângă Stadionul Giulești, a fost depistat un coridor subteran care dă spre lunca Dâmboviței. Coridorul a fost folosit și de Tudor Vladimirescu. «De pe la 1826 ne-au rămas câteva relatări care ne dau o imagine asupra catacombelor de sub capitala Țării Românești. La vremea aceea haiduceau în zonă vestiții Tunsu și Grozea. […] Dar toate datele acestea au pălit atunci când am intrat în contact cu alte informații recente.
Labirintul subteran vechi al orașului pare neînsemnat pe lângă cel construit la ordinul lui Ceaușescu», explică același Dan Falcan.”
Reportajul lui Sorin Golea se întinde pe câteva pagini, fără ca ideea fundamentală să i se modifice: măruntaiele orașului oferă trasee sigure pentru teroriști. Sunt evocate tot felul de lucruri pe care astăzi te simți dator să le întâmpini mefient: un tunel care dă într-o cazarmă unde sunt opt camere cu paturi pliante, un buncăr construit la șapte metri sub pământ, o nișă cu o ladă uriașă, în care se găsesc șaisprezece bărci pneumatice, cu pompe de umflare cu tot, un piedestal de lemn pe care se găsește un capac de WC care camuflează un chepeng pe care-l ridici ca să dai de un curs artificial de apă. În ultima parte din Numărul II. Mărturii despre nebunie, Jonathan Coe scrie despre fantezia câtorva bogătași dintr-un cartier exclusivist al Londrei, care se decid să-și construiască locuințe cu mai multe etaje sub pământ ca să-și mascheze averea, să nu compromită armonia urbană și să nu-i tenteze pe răufăcători. Numai că Jonathan Coe scrie ficțiune, pe când reportajul din Libertatea susține că furnizează informații reale. Conform uneia dintre ele, ramificațiile subterane ar avea (a se observa formula ipotetic-prezumtivă) corespondență cu peste optzeci de obiective din București, printre care Opera Română, clădirea ASE și altele. Arhitecții, istoricii și urbaniștii încearcă de multe ori să obțină aprobarea de-a cerceta pasajele subterane. Sunt refuzați de fiecare dată, deși autoritățile nu contestă existența ramificațiilor și a canalelor. Răspunsurile predilecte sunt „Nu aveți acces în zona față de care vați exprimat interesul” și „Chestiunea nu se încadrează în competențele dumneavoastră”.
125
Confuzie dirijată
Teza confuziei semănate cu bună știință în decembrie 1989 prinde contur după primele zile ale revoluției. Pradă entuziasmului, presa noastră încă nu-și pune întrebări cu privire la mistificările echipei care preia puterea politică.
