— Credeți c-o să dureze un an sau doi?
— N-am de unde să știu. Cred, în schimb, altceva. Că „pandemie” nu are de-a face cu timpul, ci cu spațiul. Nu o spun eu, o spune dicționarul.
— Pandemia de secolul trecut a omorât peste un milion de oameni și a durat doi ani. Aia, da, a fost pandemie de-adevăratelea. Acum două sute de ani, la fel. Nu se compară.
— De acord, chiar nu se compară. Viteza de răspândire a virusului a crescut fulminant, la fel ca viteza de deplasare în general. Cu două sute de ani în urmă, făceai nu știu câte zile de la București la Roma. Acum faci două ore. Și turismul arăta altfel. Cu două sute de ani în urmă, probabil că în Roma intrau o sută de străini pe zi. Astăzi intră douăzeci și cinci de mii pe zi doar pe la Fiumicino.
Adăugați aterizările de pe Ciampino, trenurile, mașinile și autocarele. Sunt situații care nu se pot compara.
Pe principiul the more, the merrier, domnului răspicat i se alătură un comparatist care, fără să dea bună ziua, îmi pune sub ochi o listă cu numărul de oameni uciși anual de fumat și de accidentele de mașină. „Ia vedeți!” mă
somează el, silindu-mă să constat nevolnicia virusului. Când îi spun că
fumatul și accidentele auto nu sunt transmisibile și nu se propagă prin aer, comparatistul observă că țin morțiș să am dreptate și se retrage ofuscat. „Mă
apucă pandaliile dacă mai stau aici!” Ciudată e lumea în care argumentul trece drept lucru de ocară.
Până și distinsul virusolog Bogdan Argeș Vintilă, în timpul liber antrenor și în timpul antrenoratului, liber, își rostește verdictul tot în orizontul mefientei: „Noul coronavirus este o gripă cu un marketing foarte bun”. Pentru cineva convins că doar prezența la sfântul maslu îți crește șansele de-a învinge Politehnica Iași sau Chindia Târgoviște, afirmația e un pas înainte pe câmpiile alizee ale ridicolului. Din păcate pentru bunul mers al medicinei și al logicii, niciun jurnalist prezent la conferința de presă în care Bogdan Argeș
Vintilă rostește enormitatea nu-l întreabă de ce tocmai americanii, maeștrii marketingului, au nevoie de peste două sute de mii de morți pentru promovarea „gripei”.
119
Conspirațiunea de a fi
Unul dintre enunțurile populare din România ultimelor decenii rezumă
vigilența în fața tentativelor de păcălire: „Las’ că știm noi”. Dușmanul, fie el dinăuntru sau de afară, „nu sporește” în fața acestei veghi neîntrerupte. „Las’
că știm noi” e rostit fie făcând cu ochiul, fie clătinând din cap, fie zâmbind subțire, cu subînțeles. Formula aceasta din câteva cuvinte e semnul de recunoaștere al celor care-și duc zilele sfâșiind perdele de fum, demontând cabale sau adulmecând interese obscure ale unor forțe („elemente”) pe măsură. Partea interesantă este că, pe măsură ce destramă ițele unor urzeli imaginare, membrii acestei secte fără siglă și slogan pun în locul lor scenarii și mai greu de crezut.
Ca formulă, „las’ că știm noi” e o combinație între suficiență și apetitul pentru bănuială. Cei care îngână aceste patru cuvinte își semnalează
distanțarea de imensa turmă a naivilor care cred ce văd și ce aud. Locul lor e deasupra celorlalți, fiindcă nu știu să-și folosească doar ochii și urechile, ci în primul rând mintea. Leagă lucrurile așa cum ceilalți nu sunt în stare, fac asocieri, depistează semne invizibile altora și – mai ales – știu.
Fiecare conspirație circulă prin lume cu un alai de zvonuri. Ivite dintr-o cancelarie secretă a minților sau pur și simplu dintr-o năzăreală, la un pahar în plus, zvonurile alimentează o suprarealitate coerentă la prima vedere și ridicolă dacă te uiți mai atent. Ele nu sunt de azi, de ieri. În perioada Războiului Rece, zvonistica de propagandă din Est susține că americanii nu ajunseseră pe Lună în 1969 și că fabricaseră toată povestea într-un hangar părăsit, cu ajutorul unor tehnici de cinematografie, în principal trucaje, la care
– ce-i drept – nu-i întrece nimeni. În acest scenariu, Neil Armstrong, Buzz Aldrin și Michael Collins sunt simpli actori (nici măcar celebri) distribuiți în roluri care nu sunt menite să le aducă Oscarul, ci doar să împrăștie așa-zisa minciună a supremației americane în spațiu.
Măcar aici există o explicație plauzibilă: Estul comunist se străduiește prin orice mijloace să decredibilizeze Vestul capitalist și să-l prezinte într-o lumină neplăcută. Lupta dintre Est și Vest nu se poartă doar în politică și apărare, ci în toate domeniile care presupun și stimulează concurența, de la muzică la sport și de la literatură la astronomie. Meciurile din 1972 pentru titlul mondial la șah în care americanul Bobby Fischer îi învinge pe sovieticii Mark Taimanov, Tigran Petrosian și Boris Spasski (cărora li se adaugă
120
danezul Bent Larsen) trec ani la rând drept una dintre ilustrările Războiului Rece din sport.
La rândul lor, volumele de umor politic cu anecdote din întreaga lume conțin 80% bancuri politice din Est și doar 20% din Vest. Stalin, Hrușciov, Brejnev, Ceaușescu, Enver Hodja și Honecker îi surclasează pe Nixon, Reagan, Mitterrand, Helmut Schmidt și Margaret Thatcher. Iar într-unul dintre volume apare în fine și o poantă despre competiția selenară dintre URSS și SUA: „Rușii au ajuns primii pe Lună și au vopsit-o în roșu. Americanii au venit după ei și au scris, cu litere mari și albe, Coca-Cola”.
Brateș, alarmist; Tamango, terorist
Decembrie 1989 declară deschisă Olimpiada română de zvonistică și conspiraționism, într-o perioadă tulbure, în care deruta face agenda.
Decolarea cu elicopterul a lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu de pe acoperișul Comitetului Central al Partidului Comunist Român (astăzi, sediul Ministerului Afacerilor Interne) dă semnalul de aliniere la start. Printre concurenți, departamentul de știri al Televiziunii Române, unde George „mea culpa”
Marinescu, Victor Ionescu, Petre „s-a pierdut cheia” Popescu, Paul Șoloc, Cornelius Roșiianu și Teodor Brateș împrăștie gogorița menită să țină lumea în case, ca nu cumva să se observe lucrătura: teroriștii. Cine sunt ei? Copii culeși de oamenii Elenei Ceaușescu din orfelinate și dresați să devină
automate ale morții – mașini de ucis care așteaptă doar semnul binefăcătoarei. Sau arabi îmbrăcați cu trei combinezoane, puse unul peste altul, precum coroanele papei din Scrisoarea III, deprinși să coboare pe funii din elicoptere și să împuște mortal tot ce mișcă la câteva sute de metri la stânga, la dreapta sau în față. Printre aceste forme de socializare, teroriștii dau și dovezi de dibăcie distructivă: otrăvesc apa din București, plasează
încărcături de dinamită la metrou, se deghizează în medici și-i sugrumă pe răniții care ajung la spitalele din centru, aruncă în aer barajul Ciurel, atacă
baza militară de la Roșu, decupează o bucată din autostrada București-Pitești, umblă cu intenții malefice la reactorul nuclear de la Cernavodă etc.
Teodor Brateș și ceilalți crainici TV imploră România de zece ori pe zi să
rămână pitită în apartamente și să admire revoluția în direct pe ecrane.
Brateș are o grijă în plus față de ceilalți; „Nu lăsați copilașii să bea apă, să nu-i omorâm cu mâinile noastre” (de bună seamă, e cu totul altceva dacă-i lași să
moară de sete). Pajul celor șase prinți ai panicii televizuale este Mihai Tatulici, 121
care aduce la masa din studio bilețele cu informații de băgat lumea în sperieți, cam cum îi duceau spectatorii bilete lui Adrian Păunescu la spectacolele cenaclului Flacăra. Peste ani, el își recunoaște senin contribuția într-un interviu acordat ziariștilor Mihai Voinea și Cristian Delcea: „Da, bineînțeles, am dus bilețelele – cu apa otrăvită, cu toate prostiile. Le duceam în studio și gata. O dată sau de două ori le-am dus. Treaba lor ce făceau cu ele, nici nu mă
interesa ce făceau”.
În ciuda avertismentelor și a tentativelor publice de timorare, pe 22
decembrie seara câteva zeci de mii de curioși se strâng în Piața Palatului, viitoare a Revoluției, și se uită la balconul luminat puternic unde se turnează
filmul insurecției anticeaușiste. Se aud întruna rafale de pușcă mitralieră, dar
