Străinii, în schimb, o fac, iar unii dintre ei au o reacție tăioasă, mai cu seamă
că, versați în materie de mistificări, unii dintre ei pleacă totuși după fentă, cel puțin în prima fază. Este cazul lui Michel Castex, care conduce, de la București, echipa de ziariști de la France Presse puși să se ocupe de revoluția română.
Castex se întoarce la Paris cu un gust amar, ca unul care tocmai își dă seama că schimbarea de sistem din România se sprijină pe o așa-numită „minciună
fondatoare”. El intuiește de asemenea existența unui „dirijor clandestin” și își reproșează candoarea manifestată în primele zile de agitație de pe străzile capitalei. Urmarea e o carte de aproape două sute de pagini: Un mensonge gros comme le siècle. Roumanie, histoire d’une manipulation, apărută la Albin Michel și diabolizată prompt la București de produsele „emanației spontane”.
Ion Iliescu, Silviu Brucan și Dan Iosif devin critici de întâmpinare pe nepusă
masă.
Cu aproape trei decenii mai târziu, Petre M. Iancu reia discuția despre avalanșa de minciuni și de fabricații din decembrie 1989, într-un material scris pentru Deutsche Welle în 24.12.2019 și intitulat „Omorul de Crăciun și Operațiunea «Confuzia»”. Ironia sorții lucrează și aici. Iancu scrie despre confuzie la doi-trei ani după o confuzie care-l atinge direct. Un post de televiziune din România, B1TV, îi găzduiește o intervenție telefonică, îl consideră colaborator la „2C Welle” și o scrie fără jenă în colțul din dreapta sus al ecranului. Eroarea provoacă două-trei râsete și nimic altceva. Însă
frazele lui Petre M. Iancu redeschid discuția despre manipularea stropită cu sânge din 1989.
„De ce au fost omorâți Ceaușeștii tocmai în prima zi de Crăciun? Cum să
facem să lămurim marile chestiuni ale Revoluției, încetând să perpetuăm confuzia iscată de miturile puse pro domo în circulație de către teroriști?
Nu vom pricepe nimic din societatea românească dacă nu vom încerca să tăiem în două și să traversăm Marea Roșie a minciunilor naționalist-comuniste, securiste și postcomuniste inventate, colportate și perpetuate întru salvarea ceaușismului pentru eternitate. Aceste minciuni au produs confuzii persistente. Ele continuă să le permită făptașilor să ne obtureze 126
discernământul și să ne împiedice să exercităm presiuni irezistibile, spre a se face dreptate victimelor securismului de dinainte și de după 22. Cum se produc și cum operează confuzia și manipularea? Se pun în circulație semiadevăruri în jurul cărora se brodează mituri plauzibile, captându-ni-se prejudecățile, care sunt folosite ca amplificatoare ale minciunilor menite să-i învinuiască pe nevinovați pentru ca vinovații să poată fi disculpați.
În primele zile de după decembrie 1989 securiștii, marii vinovați pentru starea jalnică în care ajunsese înfometatul, înfriguratul și înfricoșatul popor român, au pus în circulație vorba potrivit căreia fuseserăm «cu toții vinovați». Nu era așa? Nu făcuserăm noi totul spre a dărâma un regim monstruos? Nu colaboraserăm noi, chiar dacă nu fuseserăm nomenclaturiști, securiști ori turnători, prin simplul fapt că existaserăm și munciserăm ca să mâncăm și să trăim? Or ce ni se sugerează? Că, de vreme ce, moral, am fost, chipurile, «cu toții vinovați», nu mai e, juridic și politic, nimeni vinovat. Și fandacsia-i gata, vorba lui nenea Iancu. Cine să înțeleagă
fina distincție dintre categorii? Iar lustrația? La ce bun? Pedepsirea ucigașilor? Păi nu le-am fost complici? De ce să ne autopedepsim? […]
Pentru securiști iscarea, amplificarea și eternizarea confuziei s-au dovedit misiuni cu atât mai lesnicioase cu cât harababura a însoțit, din capul locului, revoluția. Ea trebuia doar sporită. Generată de gloanțe, de omoruri fortuite, de atacuri diversioniste, precum și de știri TV și radiodifuzate gen «ridicați armele și apărați televiziunea, că e atacată de teroriști» ori «sunt 60.000 de morți», se instituia teroarea menită, între altele, să-i măture pe români de pe străzi. Speriați de genocidul care li se promitea, oamenii urmau să fie vârâți în case, în timp ce securiștii-teroriști puteau recuceri controlul asupra orașelor și obiectivelor de importanță
veritabilă.”
Crede și nu cerceta, în schimb, răspândește
Se știe, ca s-o înghiți pe nemestecate, minciuna trebuie să fie gogonată.
Confirmată an de an și zi de zi, afirmația e valabilă și pentru scenariile improbabile, indiferent dacă au în prim-plan o manevră teroristă, o ispravă
astronautică, un atentat sau o vedetă rock. Hrănit cu minciuni în comunism, românului îi vine ușor să accepte inacceptabilul în primii ani de tranziție. Pe măsură ce România iese din izolare și descoperă presa străină, accesul la 127
conspirații și la fake news e, cum scriam mai devreme, tot mai lesnicios.
Apariția internetului oferă acces la o mulțime de bazaconii de pe planetă. Un fenomen curios însoțește porțiile de fake news: cu cât bazaconia e mai mare, cu atât crește și dorința unora de-a o răspândi.
Românul crede cot la cot cu americanul, cu suedezul, cu turcul. Amestecul de candoare și participare – fie și pasivă – la ceva ieșit din comun asigură
preluarea și transmiterea mai departe a informației. Printr-un mecanism pe care-l poate explica orice psiholog, faptul că auzi ceva ieșit din comun te face să te simți la rândul tău neobișnuit. Nici nu mai contează dacă informația are sau nu ghilimele, dacă e verificată sau ține de registrul scornelii. O propagi și te simți util. Crești în ochii tăi. Te admiri cu un mic frison narcisiac.
O parte dintre aiurelile vehiculate prin presa ultimelor decenii au un ecou fenomenal și pun la lucru energii fără zăgaz. Iată-le: Elvis Presley trăiește, Nicolae Ceaușescu la fel (și nu oriunde, ci în Cuba lui Fidel), zborul pe Lună e, cum am arătat deja, o cacealma hollywoodiană, Războiul din Golf s-a desfășurat în Arizona, atentatul din îi septembrie 2001 n-a fost opera teroriștilor lui Osama bin Laden, ci a americanilor. Cine crede așa ceva e gata să creadă orice, inclusiv că vaccinurile provoacă autism. Toate minciunile de mai sus se sprijină pe inducerea în public a ideii de conspirație – de obicei, planetară. Nu se știe exact cu cine a uneltit Elvis Presley, căruia îi spuneam pe vremuri Pelvis Resley, și de ce ar fi trebuit să-și însceneze moartea. Și nici cum a scăpat Ceaușescu de plutonul de execuție. Tot cu ajutorul unei conspirații, desigur, dar probabil că și cu al unei sosii. Bine, dar atunci când au făcut rocada? Pe acoperișul fostului CC? În transportorul blindat? Și n-a avut Nicolae Ceaușescu atâta empatie conjugală, încât să-i găsească o sosie și consoartei? Bineînțeles, logica nu are căutare printre fanaticii conspirațiilor.
Când li se pune o întrebare cât de cât incomodă („De unde știți că se ascunde în Cuba?”), răspunsul pe care-l dau trimite la deja clasicizatul mister revelabil puținilor aleși: „Sunt interese mari”.
Disgraceland
Dintre gogoșile conspiraționiste de mai sus, cea mai pufoasă – dar ce zic eu
„pufoasă”, înfuriată de-a binelea – pare cea legată de bătrânețea secretă a lui Elvis Presley, care la ora asta are optzeci și cinci de ani și râde de toată lumea din ascunzătoarea lui secretă. Unde se află ascunzătoarea? Câte răspunsuri, atâtea locuri. Graceland, splendida piesă a lui Paul Simon, numită așa după
128
proprietatea din Memphis, Tennessee, unde și-a petrecut Presley o bună
parte din viață, începe cu versul The Mississippi Delta was shining like a National guitar, prilej pentru o sumedenie de trăsniți să creadă că Simon oferă codat noua adresă a lui Presley. („O chitară care strălucește, da? Păi e clar.”) Unii o identifică în Vermilion Bay din Louisiana, de unde jură că se aude uneori, purtat de vânt, un cântec care începe cu Am I Lonesome Tonight? Alții sunt de părere că Presley trăiește la celălalt capăt al Louisianei, pe una dintre Insulele Chandeleur, într-un sat de pescari unde nu poate fi descoperit.
(Bineînțeles, întrebarea „Bine, dar ce vă face să credeți că e acolo?” nu merită
alt răspuns decât cel mult un făcut cu ochiul.)
Cea care aruncă prima pe piață ideea că Presley trăiește este Gail Brewer-Giorgio, care ajunge să-și susțină presupunerile la emisiuni din categoria Larry King Live și The Oprah Winfrey Show. Audiența pe care o înregistrează
orice teorie a conspirației în America e uriașă, mai cu seamă în perioada pre-internet, când televiziunea domină media. În aparițiile televizate Brewer-Giorgio reia sau, dimpotrivă, oferă în avanpremieră fragmente din cărțile ei pe aceeași temă: The Most Incredible Elvis Presley Story Ever Told, reintitulată
Is Elvis Alive?, The Elvis Files: Was His Death Faked? sau Elvis Undercover: Is He Alive and Coming Back? Într-un alt colț de lume, la opt ani după apariția ultimului dintre aceste trei titluri, dispariția avocatei Elodia Ghinescu declanșează o epidemie de scenarită tutelată de surâsul de tenie coaptă al lui Dan Diaconescu.
Avem și noi conspiraționiștii noștri
Pandemia e un test de competență, empatie și solidaritate pentru toată
suflarea medicală. Poveștile dramatice inundă media. Conspirațiile, la fel.
