Nu a trecut mult timp până când ideea avea să fie imitată: toate pu ț urile î ș i consumau o mare parte din energie pentru a se lărgi, ca să poată avea mai mult spa ț iu în interior.
Un pu ț mic ș i depărtat de centrul ora ș ului a început să vadă că tovară ș ii săi se lărgeau fără măsură. S-a gândit că, dacă o ț ineau tot a ș a, în pu ț in timp aveau să- ș i unească marginile, ș i fiecare avea să- ș i piardă
identitatea…
Poate că, pornind de la această idee, s-a gândit că alt mod de mărire a capacită ț ii era să crească, dar nu în lă ț ime, ci în profunzime. Să se facă
mai adânc, în loc să se facă mai larg.
Imediat ș i-a dat seama că tot ceea ce avea înăuntru îi făcea imposibilă
sarcina de a mări profunzimea. Dacă dorea să fie mai profund, trebuia să
se golească de tot con ț inutul…
La început, s-a temut de vid, dar după aceea, când a văzut că nu există altă
posibilitate, a făcut-o.
Golit de posesiuni, pu ț ul a început să se facă mai profund, în timp ce ceilal ț i se înstăpâneau pe lucrurile la care el renun ț ase…
Într-o zi, în mod nesperat, pu ț ul care se adâncea a avut o surpriză: adânc, foarte adânc, a găsit apă!
Niciodată până atunci vreun pu ț nu mai găsise apă…
Pu ț ul ș i-a depă ș it surprinderea ș i a început să se joace cu apa de la fund, umezind pere ț ii, stropind marginile ș i, în final, sco ț ând apa afară.
Ora ș ul nu fusese niciodată până atunci stropit decât de ploaie, care era foarte pu ț ină, astfel încât pământul din jurul pu ț ului, revitalizat de apă, a început să se trezească la via ț ă.
Semin ț ele din măruntaiele sale au încol ț it ș i au apărut iarbă, trifoi, flori, lăstari sub ț irei, care mai apoi s-au transformat în arbori…
Via ț a a explodat în culori în jurul pu ț ului îndepărtat, căruia au început să-i spună Grădina.
To ț i îl întrebau cum reu ș ise miracolul.
– Nu e nici un miracol, răspundea Grădina. Trebuie să cau ț i în interior, în adâncuri…
Mul ț i au dorit să urmeze exemplul Grădinii, dar au abandonat ideea când ș i-au dat seama că, pentru a deveni mai profund, trebuie să te gole ș ti. A ș a
că au continuat să se lărgească din ce în ce mai mult, pentru a se umple cu tot mai multe lucruri…
În altă parte a ora ș ului, alt pu ț a decis să- ș i asume ș i el riscul vidului…
Ș i a început la rândul lui să devină tot mai profund…
Ș i, de asemenea, a început să apară apa…
Ș i a început ș i el să reverse apa, creând a doua oază verde în ora ș …
– Ce vei face când se termină apa? îl întrebau.
– Nu ș tiu, răspundea, dar deocamdată, cu cât voi scoate mai multă apă, cu atât va fi mai multă.
Au trecut câteva luni înaintea marii descoperiri.
Într-o zi, aproape din întâmplare, cele două pu ț uri ș i-au dat seama că apa pe care o găsiseră în adâncul lor era aceea ș i…
Că acela ș i râu subteran care trecea printr-unul inunda ș i profunzimea celuilalt.
Ș i-au dat seama că se deschide o nouă perspectivă.
Nu doar că puteau comunica între ele de la un ghizd la altul, în mod superficial, ca toate celelalte, ci acea căutare le scosese în cale un nou ș i secret punct de contact:
Comunicarea profundă, pe care reu ș esc să o aibă numai cei care au curajul de a se goli de con ț inuturi ș i de a căuta în profunzimea fiin ț ei lor ceea ce au de oferit…
Așa cum sugerează și povestea, există unele lucruri de care avem nevoie și care, deși nu ocupă spațiu fizic, au nevoie de un loc liber. Sunt lucruri care,
așa cum am spus, nu au nici o legătură cu ceea ce este material, nici cu atingerea obiectivelor, nici cu succesele profesionale, lucruri care aparțin domeniului spiritual.
Nu sunt necesare nici un fel de cunoștințe sofisticate, nici un grad de bogăție și nici vreo putere personală pentru a ajunge la planul spiritual; de fapt, trezirea vine aproape întotdeauna când crezi că ai aproape tot ce ai visat vreodată și, chiar și așa, tot te simți nemulțumit. Dacă adăugăm că
este aproape imposibil să intri în acest plan plin de idei preconcepute, sau încărcat de condiționări și ordine, ne vom da seama că cel mai bun ajutor este, așa cum sugerează povestea, să redevenim capabili de a ne goli de toate aceste lucruri banale cu care ne încărcăm inutil și permanent.
Calea spiritualității este un parcurs al cărui succes nu se încununează cu aplauze, nici cu recunoașterea altora, ci cu seninătatea interioară a celui care a căutat în afară, dar a găsit înăuntru.
Este ca un joc de cuvinte care spune: sunt plin și din acest motiv mă simt gol; când mă simt gol, poate voi începe să mă simt plin.
La puțin timp după ce vom începe, vom confirma ceea ce mulți ne-au spus: pentru a explora acest nou plan, nu e nevoie de nici un bagaj special. Așa cum anunță cu toții, ceea ce ne trebuie ne va apărea în cale nu o dată, ci de mii de ori, până când ne vom încumeta (sau îndrăzni) să ne folosim darul primit. Poate că principala învățătură a acestei etape este să presupunem că
