Particularitatea acestui plan este că nu are nici hartă, nici rută stabilită.
Nu există șosele și nici scurtături.
Orice cale poate fi cea mai bună pentru că toate sunt bune dacă sunt parcurse cu voința și dorința fermă de a avansa.
Drumul către dezvoltarea spirituală este infinit și a-l parcurge este ca și cum te-ai îndrepta către o țintă care se înde părtează cu aceeași viteză cu cea cu care te îndrepți către ea.
Dacă ne amintim că Moise l-a descoperit pe Dumnezeu într-un rug neînsemnat, care ardea în mijlocul deșertului, dacă ținem cont că Buddha a ajuns la iluminare dormind sub un smochin, dacă nu uităm că Iisus Hristos s-a născut în iesle… ne putem da seama de lipsa de importanță pe care o are locul din care începem, în comparație cu măreția locului către care ne îndreptăm.
Ruta și viteza
În lumea cotidiană ne calibrăm ritmul natural și personal în funcție de ritmul celorlalți, impus de frenezia maniei productive a randamentului perfect sau de obsesia alienantă a eficienței maxime.
Cu toate acestea, nu pare a fi o strategie bună, dacă dorim să ne conectăm cu esența noastră, pentru că nu este nimic de demonstrat și nici un loc în care să ajungem; pe calea spirituală, fiecare trebuie să meargă în propriul ritm.
Prima sarcină va fi, prin urmare, să descoperim și să învă țăm să ascultăm cadența acestui ritm interior.
Adaptarea la acesta ne va permite să traversăm planul uneori mai repede, alteori mai încet, făcând câte o oprire pe drum ca să reflectăm, revenind asupra vreunui aspect, pentru a ne gândi la ce am văzut deja, sau rămânând într-un loc pentru a explora mai profund o cale alternativă.
Pe la optsprezece ani, foarte departe de a fi vreun iluminat (nu am fost niciodată), am studiat cu interes pasiunea pe care o trezea în unii respectarea canoanelor religioase. Impulsionat mai ales de convingerea arogantă și adolescentină că nu puteam spune „că nu este pentru mine“
ceva ce nici măcar nu încercasem, am decis să respect ritualurile la care mama se pricepea atât de bine.
Respectând precepte și porunci, rugându-mă în fiecare zi și având grijă să
nu-l ofensez pe Dumnezeu nici cu gândul, nici cu fapta, îmi amintesc acea vreme ca pe o perioadă de mare plenitudine. Simțeam (greșit sau nu) că
făceam pași uriași pe calea devenirii unui mai bun Jorge Bucay.
Într-o zi, fără să știu de ce, am început să pun sub semnul întrebării relația mea cu Dumnezeu și, puțin după aceea, să mă îndoiesc de existența acestuia.
Nu era prin preajmă nici un maestru care să mă poată ajuta (cel puțin nici unul în care să am suficientă încredere); nu aveam pe noptieră cărțile lui Francisco Jalics (ce mult mi-ar fi folosit!), nu citisem încă Al cincilea munte de Paulo Coelho (mai ales pentru că nu scrisese cartea încă).
Deși nu știam prea bine ce mi se întâmplă, îmi dădeam seama că nu puteam continua pe acest drum fără să mă opresc pentru a-mi pune gândurile în ordine.
Avea sens să respecți în continuare canoanele fără să crezi în Dumnezeu?
Avea sens ce făceam, dacă mă îndoiam de credința mea?
Astăzi știu că, în astfel de momente, trebuie să te oprești, nu poți și nici nu e nevoie să te grăbești să iei o decizie, nici să îți impui să continui fără
convingere. Mai devreme sau mai târziu, răspunsul apare și putem avansa în continuare.
Iar în cazul în care claritatea sperată ne face să ne dăm seama că direcția este greșită, vom fi recunoscători că nu ne-am îndepărtat și mai mult, ne vom întoarce la început și vom începe din nou.
Astfel ne spune poetul Hamlet Lima Quintana, în poemul Fără sfârșit…
Fiecare să- ș i ducă la îndeplinire propria soartă, Să- ș i recunoască fântânile ș i să- ș i ude plantele…
Ș i dacă î ș i dă seama că a gre ș it calea, Să se întoarcă de unde a venit, să- ș i construiască din nou casa.
Ca și cum ar fi citit textul poemului, adevărații maeștri niciodată nu te obligă să parcurgi un anumit drum, în mod sigur pentru că știu, dacă sunt onești, că mai departe, către propria destinație, ar putea descoperi că tot ceea ce gândeau nu era deloc sigur sau că drumul parcurs de ei ducea la o fundătură.
Atunci când maestrul cel bun indică o cale, o face pentru a te invita să
descoperi și să faci sau nu din asta propriul drum.
Călăuzirea sa îți va da posibilitatea să adaugi, așa cum am spus, sentimentul tău la rațiunea lui, trăirea ta la expe riența lui și creativitatea ta
la înțelepciunea lui.
„Copiii tăi nu sunt copiii tăi – spunea Khalil Gibran –, sunt fiii și fiicele vieții. Tu ești arcul, iar ei săgețile. Îi poți îndrepta într-o direcție, dar nu îi poți duce de mână până în centrul țintei.“
Vom întâlni multe arcuri care ne vor servi ca impuls sau busolă, cărți geniale și sute de maeștri care ne vor oferi generos cele mai înțelepte lecții, dar nu va fi suficient; va fi nevoie de prezența noastră activă, de a ne afla acolo în mod conștient, de deschiderea către ceea ce este diferit, de smerenia pentru a învăța și curajul de a trăi totul la persoana întâi.
Dat fiind că nimic nu merită să te grăbești, progresul nu depinde atât de terenul pe care îl parcurgem, cât de cir cumstanțele noastre și de timpul nostru intern. Dacă tu simți că mergi prea repede sau crezi că mergi prea încet, te înșeli; vanitatea sau competitivitatea ta (sau ambele) îți întind o capcană.
Sigur, dacă îți dai seama că te-ai oprit, privește-te, iar dacă ești conștient că
reflectezi, atunci faci exact ce este mai bine pentru tine. Lasă graba la ușă, fără teamă, căci până la urmă, așa cum se știe, ceasul vieții nu merge niciodată înapoi.
Într-o zi, un discipol l-a întrebat pe maestrul său:
– Maestre… cât timp o să mai dureze până să ajung la iluminare?
Maestrul a răspuns:
– Nu se ș tie.
