explorarea se va dovedi cu atât mai ușoară cu cât vom călători cu mai puține bagaje și că acest lucru înseamnă inclusiv să lăsăm în urmă un aspect pe care poate tocmai l-am luat și l-am folosit.
Când scriu aceste rânduri, îmi vine în minte unul dintre acele lucruri care chiar au rămas nerezolvate în viața mea. Aproape că mi-e rușine să
recunosc. În ciuda faptului că mă fascinează și mă emoționează să mă aflu, chiar și numai câteva ore, în Santiago de Compostela, nu am parcurs niciodată pe jos Camino de Santiago (Drumul lui Iacob) (și asta în condițiile în care în fiecare an îmi propun să-mi rezerv timpul necesar pentru a-mi îndeplini această dorință). Poate că, dacă voi așterne acest vis aici, pe hârtie, mă voi angaja să îl transform în realitate.
Și adaug că toți prietenii mei care au pornit la un moment dat din Roncesvalles, mergând săptămâni la rând până să ajungă, epuizați și fericiți, la frumoasa și impunătoarea catedrală Santiago de Compostela, toți mi-au povestit, în detaliu, aproape aceeași experiență minunată și debordantă.
Când povestesc despre primul drum, ei își amintesc râzând cum și-au pregătit săptămâni în șir rucsacul, ale gân du-și conștiincios fiecare lucru care credeau că le va trebui.
Cei care încep drumul în acel oraș din Pirinei, după o săptămână de mers, ajung la Logroño și fac aici prima mare descoperire de pe Drumul lui Iacob. Până în acest moment, au purtat pe umeri, aproape cu stoicism, toate lucrurile cu care și-au umplut rucsacul și au experimentat pe propriul spate că acestea păreau să fie din ce în ce mai grele. Acum, în fața oficiului poștal din centru, pelerinul devine conștient de tot ce îi prisosește și se gândește la posibilitatea de a pune într-un colet ce nu-i trebuie și de a-l trimite acasă cu poșta.
Primul lucru edificator al Drumului lui Iacob este, pentru mulți, golirea de povara pe care o transportau pentru orice eventualitate, gândindu-se că le-ar putea folosi sau că le-ar plăcea să aibă anumite lucruri, și decizia luată în consecință, referitoare la ce este cu adevărat necesar și ce nu.
Ceva similar se întâmplă după un mic parcurs în plan spiritual. Vom fi conștienți de greutatea pe care o transportăm în rucsacul nostru și vom simți nevoia, uneori brutală, de a ne desprinde de o parte din încărcătură. Și cu cât vom putea lăsa în urmă mai multă greutate, cu atât va fi mai ușor să
avansăm, cu atât ne vom simți mai ușori în drumul nostru și cu atât mai mult spațiu va rămâne pentru a culege ce întâlnim în drum, deși suntem conștienți că vom lăsa în urmă imediat și acest lucru.
Totul atârnă greu când deja e inutil
Parcurgerea planului spiritualității înseamnă, de asemenea, să lași în urmă
zeci de idei și prejudecăți, nu numai cu privire la ce este spiritual, ci și, în special, la noi înșine și la sensul lucrurilor. În acest moment, mai mult decât în oricare altul, este absolut inutil să dăm vina pe alții pentru povara noastră, blocarea noastră sau atitudinea distrată. Ceilalți nu sapă șanțuri ca să ne împiedicăm, nici nu ridică obstacole pe care să nu le putem depăși.
Calea spirituală este o cale interioară și în mod sigur acesta este motivul pentru care balastul, obstacolele și inconvenientele vin și ele mai ales din interior.
Îmi veți spune că este imposibil să lăsăm complet în urmă condiționările noastre, pentru că majoritatea dintre ele ne însoțesc dinainte de a ne naște, poate ca parte integrantă din informația noastră genetică, și este adevărat; dar asta nu înseamnă că nu este foarte important să facem tot ceea ce ne stă
în putință pentru a ne goli de idei preconcepute, de ordine și de scheme depășite, chiar de la începutul călătoriei.
Sute de imagini și de metafore ne vorbesc despre această senzație de inepuizabil, asociată cu ideea de a te elibera în sfârșit de rămășițele a ceea ce nu mai este, nu mai trebuie sau nu mai există. Aleg să folosesc una dintre propriile mele întâmplări…
Acum mai bine de 50 de ani, în Argentina, făina se cumpăra în saci mari de 25 de kilograme și se păstra (chiar alături de sacul de zahăr) în cămară sau în beci. Acasă la bunica mea, kilogramele de făină se consumau, ușor, ușor, în câteva luni, iar când rusticul sac de cânepă era aproape gol, bunicul meu aducea unul plin, care să-i ocupe locul.
Jocul copiilor era să termine de golit sacul vechi: păstram ce mai rămânea din praful fin și alb în borcanul de sticlă din bucătărie, apoi scuturam sacul până când nu mai rămânea nici un pic de făină.
Dar din cauza țesăturii sacilor, sarcina căpăta o particularitate încântătoare: nu conta de câte ori și nici cu câtă forță scuturam sacul gol eu și verii mei, căci întotdeauna rămânea puțină făină în urzeala materialului rustic. Să îl golești era o adevărată provocare…
Iar când eram convinși că scuturaserăm ultima dată, un praf alb se așternea din nou la picioarele noastre, când scuturam sacul încă o dată.
Dar liniștește-te, un pic de făină rămasă nu te va împiedica în nici un fel să
avansezi, singurul lucru care mă îngrijorează este că, fără să-ți dai seama, ai putea să vrei să parcurgi drumul cu sacul de 25 de kilograme pe umeri.
Așa cum am spus, cea mai mare parte a obstacolelor se află în interiorul nostru, și problema este că nu întotdea una suntem dispuși să admitem acest lucru. Pentru a complica și mai mult perspectiva, atunci când nu condiționările noastre educative sunt cele care ne orbesc în această
complicitate cu eșecurile, cea care ne împiedică să recunoaștem acest lucru este vanitatea.
Se spune că, într-o zi, memoria ș i vanitatea s-au certat între ele.
Memoria spunea:
– A ș a a fost.
Iar vanitatea îi răspundea:
– În nici un caz. Nu a fost cum spui tu.
Memoria repeta:
– Eu î ț i spun că a ș a a fost. Îmi amintesc perfect.
Dar vanitatea insista:
– Eu ș tiu că nu se poate să fi fost a ș a.
Legenda poveste ș te că acestea s-au certat rău pe această temă, s-au certat ș i s-au certat… În final, s-a întâmplat ce se întâmplă întotdeauna.
Vanitatea a fost atât de încăpă ț ânată, încât memoria, obosită să tot argumenteze inutil, s-a dat bătută.
De atunci, omul a încetat să se mai bazeze pe amintirea sa cea mai demnă
de încredere, preferând să ia de bună versiunea care îi satisface cel mai mult vanitatea ș i orgoliul.
Începem să mergem
După ce ne-am tot învârtit de o mie de ori, temători, intri gați, surprinși și nesiguri, în sfârșit, într-o dimineață, ridicăm ancora și lăsăm curentul să
aleagă direcția.
