– Dar, a insistat elevul, cât calculezi că ar mai putea dura?
Maestrul, în fa ț a încăpă ț ânării elevului său ș i mai mult pentru a-i spune ceva decât din convingere, i-a răspuns că mai avea de a ș teptat zece ani.
Pe elev răspunsul l-a contrariat:
– Zece ani? E foarte mult. Ș i dacă mă apuc să mă gândesc numai la lucruri spirituale?
– Aaa…, i-a răspuns maestrul, atunci î ț i va lua cel pu ț in douăzeci de ani.
Calea spirituală nu are termene fixe, are propriii săi timpi, iar cine încearcă
să sară etapele luând-o pe scurtături sfârșește prin a face un ocol mai mare decât dacă ar fi mers cu viteza proprie pe drumul drept. Obstacole sunt cu miile, sunt multe uși false, tentațiile sunt infinite și există posibilitatea foarte mare de a te rătăci (deși toate astea nu pot decât să te facă, în cel mai rău caz, să pierzi timp).
Indiferent ce s-ar întâmpla, ai răbdare, nu urmări rezultatele și rezistă
tentației de a schimba direcția la primul obstacol.
Reține că, în această căutare, ca în orice alt aspect al vieții, dacă avansezi zece kilometri, te întorci la dreapta și mai avansezi zece kilometri, apoi te întorci din nou și mergi zece kilometri, și a patra oară faci din nou același lucru…, la final ai mers patruzeci de kilometri, dar vei fi în același loc în care erai la început.
„Nu împinge râul“, ne spune Barry Stevens, chiar în titlul cărții sale, Don’t Push the River. Din multe puncte de vedere, viața noastră spirituală este un râu care curge și, dacă ai răbdare, vei învăța să-ți auzi vocea interioară. Ea te va învăța să înoți în direcția curentului și să înțelegi dife rența dintre a curge și a te lăsa târât în voia curentului.
Să nu uiți
Una dintre scenele cele mai impresionante din Roma antică era momentul în care vreun general victorios intra triumfător în orașul Cezarilor.
Ca generalul să aibă parte de primirea cea mai glorioasă a capitalei, trebuiau îndeplinite două condiții: prima, să fi învins într-un război just (bellum iustum); a doua, ca în înfruntarea respectivă să fi murit cel puțin 5 000 de dușmani.
Trupele care urmau să participe la defilare se organizau pe Câmpul lui Marte, de unde, defilând în procesiune, intrau în Roma pe sub Arcul de Triumf. După ce parcurgeau Via Sacra, ajungeau până la Capitoliu și îi aduceau omagiu lui Jupiter. Acolo, la picioarele împăratului, trupele victorioase arătau poporului prăzile aduse din locurile cucerite și lungul șir de prizonieri capturați.
În acea zi, Roma se umplea de zarvă și euforie.
Ghirlandele și florile erau prea puține pentru a felicita armata victorioasă.
Defilarea triumfală era, de fapt, un premiu în sine pentru că, în zilele obișnuite, militarii nu aveau voie să se plimbe prin oraș.
Dar apogeul era omagiul adus generalului victorios, încununat cu lauri și îmbrăcat cu o tunică brodată cu aur. Era primit ca un zeu, în așa măsură
încât, în cursul acelei zile, popularitatea și puterea sa le umbreau chiar și pe cele ale împăratului.
Acesta este în mod sigur motivul pentru care Iulius Cezar, temându-se poate ca vreunul dintre generalii săi să nu dorească să-i conteste puterea și pentru ca generalul respectiv să nu uite că această situație era trecătoare, ordona ca în spatele eroului și aproape lipit de acesta să defileze întotdeauna un sclav care, înălțând deasupra capului său coroana lui Jupiter Capitolinul, îi tot șoptea la ureche generalului: Respice post te, hominen te esse memento („Privește în urmă și amintește-ți că nu ești decât un om“).
Nu contează cine joacă rolul de a ne aminti cine suntem și cine am fost; uneori este un prieten, un șef sau un necunoscut, uneori colegii sau
partenerul, uneori chiar o parte foarte luminoasă și ascunsă din noi înșine (un aspect pe care îl numesc „bufonul regelui“).
Cineva trebuie să fie dispus să ne ajute să fim permanent conștienți de răspunderile și de limitările noastre, chiar și (sau mai ales) în momentele în care îi cerem să tacă sau preferăm să nu-l ascultăm.
Ce bine ar fi să existe cineva care să poată sau să dorească să-ți atragă
atenția când, sedus de frumusețea unor minciuni, riști să te îndepărtezi de cale, gândindu-te că, dat fiind faptul că ai parcurs calea la care alții nu au avut încă acces, ești special, ești mai bun sau ești superior!
Nu e suficient să cunoști foarte bine drumul (deși, dacă lucrurile stau astfel, cu atât mai bine), nu este indispensabil să-i parcurgi toate meandrele, după
ce te-ai rătăcit din când în când (deși lucrurile ar fi mai simple dacă ai face-o), nu trebuie neapărat să fie cineva pe mâna căruia să te dai, în care să ai încredere, în seama căruia să te lași, sincer și total (dar ar ajuta foarte mult să existe astfel de condiții); va fi esențial numai să fii capabil să-ți asculți de prima dată vocea, ca să nu te rătăcești. Și, în orice caz, este de sperat să
fie suficient de tenace pentru a-ți repeta asta de câte ori este nevoie, până
când o asculți (nu până când îi dai ascultare, ci până când o asculți).
Totul se întâmplă ca și cum unele adevăruri fundamentale s-ar găsi întotdeauna în partea cealaltă a limitărilor noastre. Să le cunoști, să le recunoști și să le înfrunți este, prin urmare, calea prin care te apropii de lucrurile cu adevărat valoroase și adevărate. Deși acest proces nu este prea plăcut. Este evident că, în primul moment, de multe ori ni se pare mai simplu să mințim sau să ne mințim. Și este logic; minciuna este o falsitate adaptată după cum ne convine sau după cum dorim. Cum spune Osho, minciuna se adaptează întotdeauna perfect situației fiecăruia; este întotdeauna foarte amabilă, nu îți pretinde nimic și nici nu te obligă să te implici, este întotdeauna dispusă să te servească. Cu adevărul, în schimb, se întâmplă exact invers: nu numai că este de obicei destul de incomod, dar întotdeauna noi suntem cei care trebuie să ne adaptăm la el; la întregul adevăr, pentru că, ne place sau nu, spre deosebire de opusul său, nu admite scurtături. Un adevăr pe jumătate spus nu este niciodată crezut. Adevărul este tot adevărul sau nu este complet adevărat.
Calea este plăcută?
Raj Dharwani obișnuia să folosească următoarea metaforă: Ai săpat vreodată un puț în căutarea apei?
Chiar dacă sapi în locul corect, la început dai numai de pământ, pietre și gunoaie.
După mult efort, găsești lutul care îngreunează căutarea și murdărește totul. Îți vine cu adevărat să renunți.
Puțin mai jos, ajungi la apă, deși ești iarăși dezamăgit: la început, lichidul atât de râvnit este foarte murdar și contaminat.
Dacă ești capabil să insiști, dacă vei continua să sapi, vei ajunge la apa curată, care va izvorî în sfârșit din fundul puțului, din ce în ce mai pură.
Pe drumul către culmile înalte, se întâmplă același lucru. Există unele porțiuni în care totul pare greu și frustrant, iar în jurul tău nu vezi decât lucruri neplăcute și urât mirositoare. Dacă nu îți pierzi curajul și nici nu te sperii, dacă ai încredere și perseverezi, peisajul se schimbă, și un izvor de apă proaspătă și pură îți răsplătește osteneala.
Apă pentru a ne potoli setea, pentru a ne răcori și, de asemenea, bineînțeles, pentru a o împărți cu ceilalți.
Tovarăși de drum
