Imobilitatea este de foarte multe ori expresia unor temeri nerezolvate: teama de a trebui să pun sub semnul întrebării lucrurile pe care le știu;
teama de a nu mai aparține;
teama de a nu putea reveni;
teama de eșec, de atâtea ori amestecată cu teama de a ieși învingător; și, în acest plan, până și teama de a înnebuni.
Dar dacă suntem aici, aceasta se datorează faptului că știm deja că
majoritatea acestor temeri își au originea în propria minte, că sunt invenții mai mult sau mai puțin creative ale gândirii, pentru a ne îndepărta de schimbarea care înseamnă să mergi mai departe.
Prietena mea Martha Morris mi-a trimis într-o zi din ținutul său natal, Costa Rica, această poezie care mă conectează întotdeauna la necesitatea de a ne pune în mișcare și de a deveni răspunzători de stabilirea direcției, inclusiv pe calea spirituală:
Florile se vor deschide în grădina ta,
dar dacă nu- ț i deschizi fereastra,
nu te vei bucura niciodată de parfumul lor.
Păsările se vor întoarce primăvara,
dar dacă vei rămâne închis în bârlogul tău,
nici măcar nu vei ș ti că iarna a trecut deja.
Soarele va răsări fără îndoială mâine,
dar dacă nu ridici ochii la cer,
razele lui nu- ț i vor lumina niciodată chipul.
Dacă rămâi tăcut, prea tăcut,
încetezi să mai fii om ș i te transformi în statuie, ș i atunci via ț a încetează să mai curgă prin tine.
Dacă dorința de a continua este mai puternică decât teama, vom învăța că, în mod sigur, avem limitările și incapacitățile noastre, dar vom descoperi că
unele dintre aceste restricții nu sunt neapărat pentru totdeauna.
În parcurile de distracții, pentru a se urca în anumite atracții, vizitatorii trebuie să aibă o vârstă și o înălțime minimă. Pentru a verifica această
ultimă condiție, există de obicei la intrarea în fiecare atracție un fel de ușă, care are înălțimea minimă cerută de normele de securitate. Când copilul trebuie să se aplece pentru a trece, înseamnă că are înălțimea necesară și se poate sui în atracția respectivă.
Atunci când capul micuțului nu ajunge până la partea orizontală de sus, nu e lăsat să intre și, de cele mai multe ori, copilul se supără. Încearcă să intre iar și iar, dar i se pare că ștacheta este din ce în ce mai sus. Nici un argument nu e suficient, iar dacă gardianul își face datoria, copilul nu este admis.
Se întâmplă mereu. După câteva luni, copilul se întoarce în parcul de distracții. El a crescut acei doi centimetri care îi lipseau ca să ajungă cu capul la tocul de sus. Ceea ce era o problemă de nerezolvat cu câteva luni în urmă acum nu mai e deloc.
Ce s-a întâmplat?
Timpul!
Pur și simplu, a trecut un timp.
Ca și copilul, ființa umană crește pe măsură ce înaintează pe cale. Și, încă
o dată: nu poți împinge râul…
Astăzi poți întâlni o limită care te împiedică să mergi mai departe, și mâine alta, dar dacă te gândești la tine din perspectiva unui plan fără frontiere și a unei creșteri infinite, va trebui să presupui cu responsabilitate că nu există
limite ale potențialului tău.
Poate cel mai bun exemplu este cel pe care ni-l dă următoarea poveste tradițională a indienilor Sioux.
Nor Ro ș u, marele ș ef de trib, i-a chemat într-o zi la el pe cei trei fii ai săi.
Începuse să îmbătrânească ș i trebuia să- ș i aleagă succesorul.
Un trib nu poate avea trei ș efi. Dacă i se întâmpla ceva, unul dintre ei trebuia să fie succesorul ș i era răspunderea lui să decidă cine.
– Fiii mei, le-a spus el când au venit în fa ț a sa, v-am rugat să veni ț i ca să îl aleg dintre voi pe succesorul meu. Pentru a face cea mai bună alegere, am decis să vă supun la o probă. Este vorba despre escaladarea Muntelui Sacru, o stâncă pe care nu a reu ș it nimeni să o dovedească până acum. Cel care va reu ș i primul va fi alesul.
Provocarea a fost stabilită, ș i fiii au acceptat hotărârea tatălui, mai mult din respect decât din ambi ț ie.
După o săptămână, în ziua cu Lună Nouă, noaptea celor mai bune auspicii, cei trei tineri au început să escaladeze muntele cu avânt ș i cu speran ț a de a învinge.
Dar mai întâi primul, apoi ceilal ț i doi s-au întors învin ș i.
Ascensiunea era într-adevăr imposibilă.
