Călugării l-au întrebat care era partea amuzantă a parabolei lor.
– După cum îmi spune ț i, face ț i un mare efort pentru această sarcină
trecătoare, a ș teptând momentul în care să nu mai fie nevoie de ea, dar nu vre ț i să accepta ț i că, dacă nu a ț i fi fost aici să vinde ț i apa, oamenilor le-ar fi luat mult mai pu ț in să- ș i dea seama că pot face asta fără voi.
Spiritualitatea despre care vorbesc susține tocmai că fiecare persoană
trebuie să-și parcurgă propria cale, să-și marcheze obiectivele, să-și găsească ritmul și să-și stabilească regulile. Să decidă cu cine se însoțește, cine sunt ghizii săi și care sunt tovarășii săi de drum, credincioși sau nu, aparți nând cultului nostru sau oricărui altul, sau nici unuia.
Vreau să spun că această cale spirituală, așa cum o concep eu, se poate parcurge într-un context religios sau nu, și chiar dacă admit că e posibil ca o anumită credință îmi poate facilita oarecum parcurgerea porțiunilor care cer un efort mai mare și sunt mai grele, aceasta nu înseamnă că îmi poate oferi vreun fel de scurtătură.
Izbăvirea instantanee, revelarea ființei supreme și întâlnirea cu Dumnezeu ne sunt oferite astăzi în mari corturi și vitrine enorme, ca propuneri atractive pentru cei care s-au rătăcit cu adevărat. Fără îndoială, cu greu vor fi considerați ghizi spirituali autentici și nici nu vor fi însuflețiți de cele mai bune valori religioase. Seamănă mai mult cu o ofertă de reduceri de sezon decât cu orice altceva, probabil pentru că persoanele care le-au creat încearcă tocmai să vândă ceva ce s-ar putea să nu aibă.
Nu mă voi plasa în maniheismul întrebării dacă religiile sunt bune sau rele, pentru că, deși pot ghici mirarea vreunui cititor, cred că are legătură cu pasiunea modernă de a clasifica totul, inclusiv religiile.
Astfel de credințe sunt constructive sau distructive?
Promisiunile nu știu cui sunt false sau adevărate?
Predicatorii lor sunt onești sau șarlatani?
Ritualurile lor sunt rezonabile sau nu?…
Acest gen de întrebări, exprimate în asemenea termeni, deși din ce în ce mai utilizate, mi se par întotdeauna interesate și rău-intenționate.
Am repetat de multe ori, în foarte multe alte contexte, că pentru mine puterea nu corupe, în același mod în care armele nu omoară, și ravioli nu îngrașă. De la sfârșit către început: eu sunt cel care se îngrașă dacă îi mănâncă; cel care omoară este cel care apucă arma, nu instrumentul în sine; iar puterea… puterea reușește doar să-i corupă încă puțin pe cei care erau deja corupți înainte să ajungă la putere.
Așa cum se întâmplă cu aproape fiecare lucru, argumentul religios (și nu religia) poate fi utilizat pentru a ajuta sau pentru a distruge, pentru a construi sau pentru a face rău, pentru a-i apropia pe oameni sau pentru a-i face să se confrunte. Niciodată nu a fost mai relevantă această veche parabolă:
Nepotul vrea să-l surprindă pe în ț eleptul său bunic, încercând să-l facă să
dea un răspuns gre ș it:
– Bunicule… bunicule, îi spune, am prins o pasăre în pumn… ghice ș te, e vie sau e moartă?
Avea de gând să o lase să zboare, dacă bătrânul îi spunea că e moartă, sau să îi frângă gâtul dacă îi răspundea că pasărea e vie.
Via ț a trăită cu adevărat este singura sursă din care curge adevărata în ț elepciune, a ș a că, având anii de partea sa, bătrânul răspunde:
– Depinde de ce inten ț ie ai, băiete, depinde de inten ț ia ta.
La fel se întâmplă cu aproape toate acțiunile noastre.
Același lucru se întâmplă cu religiile.
În orice caz, intenția unor oameni, care uneori se autodefinesc ca fiind credincioși, și nu religia este cea care se îndepărtează de calea corectă sau de drumul autentic spiritual.
Religia este cercul, iar spiritualitatea, centrul
Osho
Una dintre diferențele fundamentale dintre religiozitate și spiritualitate (și, din punctul meu de vedere, una dintre puținele semnificative) este direcționalitatea cultului, care este parte constitutivă a primei, și lipsa
contrastantă a unei direcții prestabilite, care este caracteristica (sau ar trebui să fie) celei de-a doua.
Există, desigur, excepții, dar majoritatea cultelor religioase includ prezența unuia sau mai multor zei care, în mod direct sau indirect, ordonă sau au ordonat, legiferează sau au legiferat, determină sau au determinat ce este corect și ce nu, răsplătindu-i și pedepsindu-i pe credincioși în funcție de comportamentul acestora.
Se ajunge până într-acolo încât, în unele religii, primitive și autoritare, piatra de temelie a participării la cult și argumentul primordial (dacă nu chiar unicul) de control al acțiunilor credincioșilor era teama. Se inculca, de sus până jos, amenințarea pedepsei lui Dumnezeu (sau a zeilor), dacă nu se respecta ceea ce preoții, oficianții sau reprezentanții spun că așteaptă
divinitatea de la fiecare: zeci sau sute de lucruri pe care trebuie să le faci sau să nu le mai faci, pentru a evita tragedia care se anunța în profeții malefice.
S-ar putea spune că spiritualitatea pe care o propunem susține exact contrariul, dar mă mulțumesc să arăt că argumentele lor, cel puțin, se îndreaptă în altă direcție.
În timp ce religiile primitive, care instigau la teamă, aveau ca obiectiv un grad de dependență și de supunere din ce în ce mai mare al credincioșilor, spiritualitatea (și cre dința religioasă autentică) apără cu orice preț
nondepen dența și caută să consolideze libertatea personală. O libertate care nu poate veni din altă parte decât din încrederea în sine și în propria capacitate a fiecăruia de a-și orienta viața, de a-și decide acțiunile și de a-și alege propriul drum.
Spiritualitatea și religiozitatea esențiale sunt prin defi niție umaniste și, din acest motiv, refuză să ridice bariere între persoane; dacă în jurul unei credințe se configurează un grup, vor lucra de la început pentru creșterea tuturor și pentru calitatea vieții noii comunități. Adevărata credință în Dumnezeu Tatăl, de exemplu, nu se va putea niciodată sprijini pe afirmații de genul: „Tu ești de-al nostru, dar el sau ei nu sunt“. Pentru cei care
parcurg cu adevărat calea spirituală, în interiorul sau în afara unui cult, toți suntem unul, chiar dacă arătăm altfel.
Poate din acest motiv, cel puțin așa cum înțeleg și simt eu, nu există în acest plan nici o listă de dispoziții care trebuie respectate dacă vrei să te mântuiești, deoarece, pentru adevărata spiritualitate (care, subliniez, nu exclude religia), singura pedeapsă, dacă e să o numim astfel, ar fi să ratezi să înveți, să crești și să te bucuri de parcurgerea căii. (Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei din lume, preot din vocație, aproape că este de aceeași părere cu Borges când susține că există un singur păcat care în mod sigur îl supără pe Dumnezeu, și acela este să nu fim fericiți.)
Dumnezeu și religie
De-a lungul istoriei, popoarele s-au repezit întotdeauna să aleagă (atunci când li s-a permis să aleagă). Religii teiste. Fie un Dumnezeu unic și atotputernic, fie mai mulți zei care împart sau concurează pentru puteri și zone de influ ență. Fie zei antropomorfi, fie personificați în entități ale naturii, cum sunt Soarele, Luna sau planetele. Zei de toate felurile, comportamentele și caracteristicile. Zei mai binevoitori și indulgenți sau exagerat de corecți, ajungând să frizeze cruzimea.
Merită să te întrebi cât este de adevărat ce obișnuia să spună Martin Buber pentru a-i irita pe cei mai religioși:
