„Nu e adevărat că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea sa, a fost exact invers. În cele din urmă, omul a fost cel care l-a creat pe Dumnezeu după chipul și asemănarea sa (sau, ceea ce este același lucru, după cheful și dispoziția sa).“
Dacă vom accepta o clipă ideea unor specialiști în psihologie referitoare la faptul că există un filon religios în fiecare persoană, nu putem să nu-i dăm lui Buber o oarecare dreptate, pentru că ce s-ar întâmpla cu religiozitatea
naturală fără un Dumnezeu (sau mai mulți zei) în care să depunem credința?
În timp ce scriu, mă gândesc că nici acest argument nu este definitiv.
Până la urmă, mulți bărbați și femei propun azi să îl separe clar pe Dumnezeu de religie, iar pe aceasta de Biserică sau de entitatea care o administrează. Ar fi oare posibil?
Îmi dau seama că, după patruzeci de ani, revin la întrebarea la care nu am știut să-mi răspund la optsprezece ani…
Exemplul care se dă întotdeauna, pentru a răspunde afirmativ, este cel cu budismul, care, în ciuda faptului că oferă un loc prin care să-ți canalizezi această esență de religiozitate de care vorbim, nu o depozitează în nici un Dumnezeu, cel puțin nu în sensul clasic în care folosim cuvântul.
Pe de altă parte, este posibil ca omul să aibă nevoie de o religie aproape în aceeași măsură în care religiile au nevoie de credincioși, dar nu se întâmplă
astfel cu Dumnezeu, pentru că, deși El poate fi necesar pentru unii, reversul este fără îndoială fals (Dumnezeu nu are nevoie de om).
Mărturisesc că nu îmi este greu să admit că poate omul l-a inventat pe Dumnezeu și nici nu am vreo problemă să mă gândesc că a fost invers, dar îmi place să mă gândesc la o subtilă combinație între ambele posibilități.
Ceea ce într-adevăr mi se pare mai mult decât evident, și sper sincer ca nimeni să nu se simtă jignit de această idee, este că în mod sigur omul, și nu Dumnezeu a fost cel care a inventat religia (chiar dacă a făcut-o din inspirație divină).
Religii și nuanțe. Reguli și precepte
Mulți ani la rând am străbătut o bună parte a lumii, depănând povești, legende și mituri din toate timpurile și din toate culturile, descoperind și împărtășind ideea că povestirile mai tradiționale vorbesc în esență despre aceleași istorii: schimbă numele, funcțiile și cuvintele personajelor, schimbă decorul și circumstanțele, dar intriga e în esență aceeași.
În prologul primei antologii de basme din istorie, cea întocmită de Frații Grimm, se spune că toate poveștile s-au aflat la un moment dat laolaltă, într-o amforă fermecată; într-o zi, amfora s-a spart, iar bucățile s-au răspândit prin toată lumea. Fiecare povestire din culturile și tradițiile mai îndepărtate și mai diferite are, așa cum sugerează metafora, aceeași origine și aceeași esență. Dacă cercetezi miturile autohtone și folclorice, care se presupune că simbolizează istoria fiecărui popor, întâlnești povești în esență identice.
Cu religiile se întâmplă același lucru ca și cu poveștile. De departe pot părea diferite și chiar contradictorii, dar dacă ne apropiem ca să le cercetăm sau să le trăim, vom descoperi că au în comun mult mai multe elemente decât ne imaginăm; adună dorințe, trăiri, imaginație și valori universale, mai mult sau mai puțin împărtășite de toți oamenii.
Când amfora religiilor s-a spart, au apărut nuanțele.
Eu îl văd pe Dumnezeu într-un mod, iar tu în altul.
Eu îl ador cu flori, iar tu cu vin.
Eu îi cânt, tu te rogi la el.
Eu îl slăvesc în tăcere, iar tu îi vorbești…
De-a lungul istoriei, aceste nuanțe, când oamenii uitau coincidența esențială, s-au transformat din nefericire într-o scuză care putea fi utilizată
de aceștia pentru a se înfrunta între ei.
Nuanțe create la umbra sau din necesitatea fiecărui popor, și apoi transformate, fiind repetate de-a lungul veacurilor, în precepte, reguli și
obiceiuri care, văzute din afară, au provocat de multe ori glume sau dispreț
și care, dinăuntru (pornind de la o religiozitate greșit canalizată), pot fi considerate absurde, anacronice, ridicole sau lipsite de sens.
În apărarea criticilor, ar trebui să recunoaștem și că ritualurile și tradițiile își uită de prea multe ori originea și sensul, transformându-se în atitudini golite de conținut și utilitate.
Au trecut deja douăzeci de ani de când am istorisit în cartea mea Recuentos para Damián [Povești pentru Damián] această poveste străveche și care în acest punct mi se pare extrem de relevantă:
A fost odată un guru, care locuia cu discipolii în ashramul său din India.
O dată pe zi, la apusul soarelui, gurul se alătura discipolilor săi ș i predica.
Într-o zi, a apărut o pisică în ashram, care îl urma pe guru peste tot unde se ducea.
S-a dovedit că, de fiecare dată când gurul predica, pisica se plimba fără
oprire printre discipoli, distrăgându-le aten ț ia de la discursul maestrului.
Din acest motiv, maestrul a luat într-o zi hotărârea ca, înainte cu cinci minute de începerea fiecărei prelegeri, să lege pisica, pentru ca aceasta să
nu-l mai întrerupă.
A trecut timpul, până când într-o bună zi gurul a murit ș i cel mai bătrân dintre discipolii săi s-a transformat în noul ghid spiritual al ashramului.
Pisica nu avea nici o afinitate cu noul guru ș i, din acest motiv, nici nu se apropia de el, dar, bineîn ț eles, pentru a respecta tradi ț ia, cu cinci minute înainte de prima sa predică, maestrul a trimis să fie legată pisica.
Ajutoarele lui au avut nevoie de douăzeci de minute să găsească pisica pentru a o lega…
A trecut timpul, iar într-o bună zi pisica a murit.
Noul guru a ordonat să se găsească altă pisică, pe care să o poată lega.
Este evident că esența acestei amfore originare continuă să se afle în aceste tradiții. Pentru a o scoate la lumină, ar trebui să investim timp, interes și energie în această căutare, dar sunt sigur că merită efortul. Ar fi o provocare interesantă pentru religiile noastre moderne să recupereze adevărurile și conținuturile esenței fiecărei atitudini, fiecărui precept, fiecărei tradiții, ca să nu rămânem limitați la automatisme goale.
