Unul după altul, tinerii au venit în fa ț a tatălui, pentru a- ș i recunoa ș te înfrângerea.
În fa ț a celui de-al treilea, ș eful ș i-a exprimat dezamăgirea:
– Văd că Muntele Sacru te-a învins ș i pe tine…
– Da, ș i îmi pare rău, tată, dar ăsta este adevărul. Deocamdată, Stânca m-a învins…
– Deocamdată? În ț eleg că ai fost cât pe ce să reu ș e ș ti. E adevărat? a întrebat ș eful de trib.
– Nu, nici măcar nu am ajuns la mijloc, a spus cel care avea să fie mai târziu ș eful tribului, dar ș tiu că stânca ș i-a atins înăl ț imea finală, iar eu…
încă mai cresc.
Eu am învățat cu o oarecare durere acest concept conform căruia rezultatele nu sunt întotdeauna imediate, deși s-a întâmplat într-un mod destul de prozaic.
Și anume, a avut loc în Mexic. La un grătar, și nu la o conferință. Din gura prietenilor mei mexicani, și nu prin intermediul unui mare maestru spiritual. Între pahare de tequila și farfurii cu pozole, și nu în mijlocul cărților și al însemnărilor.
Pe masă, printre toate bunătățile oferite, era o crăticioară cu niște biluțe de culoare verde, strălucitoare, pe care nu le mai văzusem. Mexicanii sunt mari amatori de chili și au o mare varietate de astfel de ardei, una mai picantă ca cealaltă. Eu învățasem deja să nu mai am încredere în faimoasa frază a prietenilor mei azteci, când îmi spuneau: „Din ăsta poți mânca liniștit, că
nu e iute“, pentru că în bucătăria mexicană totul e iute (deși există diferite grade de iuțime), iar persoana care vine din afară și nu are limba
„imunizată“ trebuie să guste totul cu grijă. În mod sigur, din acest motiv am
fost surprins că prietenii mei mi-au spus să am grijă cu acel chili rotund, pentru că era foarte iute. Eu, care doresc întotdeauna să explorez diferitele gusturi pe care mi le propune mâncarea tradițională din fiecare loc, am gustat, fidel prudenței mele, mai puțin de jumătate dintr-unul din acei mici ardei. Erau puțin iuți, dar savoarea era splendidă.
– Nu e chiar așa grav…, am spus, aproape dându-mi aere cu cunoștințele mele, am gustat și alții mai picanți, am adăugat și, ignorând semnele tuturor, mi-am mai băgat încă doi, întregi, în gură și i-am ronțăit cu un zâmbet…
După două sau trei minute, zâmbetul mi se ștersese de pe față.
Simțeam că îmi luase gura foc, mă durea limba, căldura mă copleșea și aproape nu mai puteam respira.
Apa băută cu înghițituri mari nu m-a ajutat deloc, nici paharul cu lapte rece pe care l-am cerut, nici nimic altceva. Nu puteam decât să aștept să
treacă…
Între timp, mi se întipărea în minte și în esofag lecția pe care nu o voi uita niciodată: uneori, într-adevăr, rezultatele lucrurilor nu sunt imediate, mai ales când este vorba despre chili și efectele delicioasei bucătării mexicane, deși lista lucrurilor care au nevoie de timp poate fi completată și cu rezultatele vădite ale cremelor de înfrumusețare și cu reușitele transcendente ale căii spirituale.
Dincolo de ironii, când începem calea, cel mai probabil este că nu vom observa nici o schimbare, și poate va dura mult până să o observăm, mai ales dacă vom sta la pândă încercând să o percepem. Și totuși, într-o zi, după ce am uitat de chestiunea respectivă, ne vom opri să reflectăm la un subiect oarecare și vom simți dintr-odată că s-a schimbat ceva în noi și vom ști că s-a schimbat pentru totdeauna.
Unora li se întâmplă mai devreme, altora mai târziu.
Trebuie să recunosc că m-am întâlnit cu unii cărora nu li se întâmplă nimic și e posibil să nu li se întâmple niciodată. În ciuda a „tot ce fac“, a banilor pe care îi investesc, a timpului pe care îl dedică „spiritualității lor“…
Și adevărul este că, în realitate, mulți dintre ei nu caută să li se întâmple.
Sunt membri activi ai imaginarei SIPVSM (presupuse inițiale ale Societății Intelectoide Pseudomistice a Vibrației Spirituale la Modă), care bat orașele cele mai cosmopolite din Occident.
Persoane pe care le cunoști la fel de bine ca mine.
Bărbați și femei care într-o zi iau „marea decizie“ și se duc la o întâlnire de sfârșit de săptămână, împinși de colegii de birou, pentru că nu fuseseră
niciodată și ca să nu se simtă pe dinafară.
La întoarcere, povestesc cu entuziasm că au stat TREI zile într-o mănăstire, fără electricitate și fără apă curentă (!), că au făcut meditație și multe exerciții spirituale…, că au trăit o experiență unică și că măicuțele care se ocupau de gospodărie găteau foarte bine.
Și aici se termină totul, pentru că, în realitate, nu mai au mare lucru de spus și chiar mai puțin de reținut.
Spiritul lor nu numai că nu s-a îmbogățit cu experiența respectivă, dar s-a întors mai sărac și mai gol de cum a plecat.
Îmi amintesc de povestea cu goarna micuțului pompier.
„A fost odată, într-un sătuc, o mică unitate de pompieri voluntari: vreo zece consăteni care, având voca ț ia de a ajuta, se antrenaseră ca să înve ț e să
organizeze ac ț iunea de stingere a incendiilor, de fiecare dată când o casă
sau un hambar cădea pradă flăcărilor.
În casa de alături, locuia Juanito, un băie ț el de vreo zece ani, cam greu de cap, căruia îi fusese încredin ț ată sarcina de a-i anun ț a pe voluntari de
fiecare dată când se anun ț a la „deta ș ament“ existen ț a unui incendiu.
To ț i erau foarte mul ț umi ț i de sarcina eroică a pompierilor, dar toată lumea se plângea că, în realitate, activitatea nu era foarte eficientă. De fapt, în majoritatea cazurilor, când grupul de voluntari ajungea, flăcările distruseseră deja o mare parte a fermei incendiate.
Juanito, care î ș i lua foarte în serios munca de pompier, a profitat într-o zi că era în vizită cu părin ț ii în satul vecin pentru a da o fugă la deta ș amentul de pompieri ș i să le povestească ce se întâmpla, ca să afle dacă puteau să-i ajute cu ceva în acest sens.
– Ș i nouă ni se întâmpla acela ș i lucru, i-a povestit ș eful sec ț iei de pompieri. Nu reu ș eam niciodată să ajungem înainte ca flăcările să fi distrus totul. Dar acum, în sfâr ș it, lucrurile s-au schimbat…
– Cum a ț i reu ș it? a întrebat micul pompier, mai mult decât interesat.
