întotdeauna și cu orice preț trebuie să terminăm ce am început și nici cel
care susține că trebuie să luptăm până la final, chiar dacă pentru lucruri neînsemnate), mai ales dacă, așa cum am spus, este o cale pe care nu tu ai ales-o, mai ales dacă, așa cum știm, în acest moment al parcursului nu ai certitudinea că te conduce în vreun loc care să te încurajeze să mergi mai departe.
Este evident că ai putea să te oprești aici, mulți au făcut-o.
Au trecut pragul, au început mersul și au abandonat provocarea.
Sigur că, așa cum am spus, dacă ți se întâmplă acest lucru, vei putea să
renunți la continuarea căutării, va fi alegerea ta. Cu siguranță nu vei mai putea fi cel care erai înainte de a trece pragul. Nu vei fi nici mai bun, nici mai rău, dar ceva s-a schimbat în tine.
A învăța este greu; a uita ce ai învățat, pentru că așa decizi, e imposibil (și aici este important să faci diferența între „învățat“ și „memorat“).
Dacă ai învățat că acest drum există și ai făcut doi pași pe el, vei putea să-l abandonezi, dar cu greu vei putea să uiți că există; îl poți ignora, te poți preface că nu există și chiar să te convingi, spunând că nu îți pasă, dar sămânța pe care ai plantat-o la început continuă să fie înăuntrul tău.
Dar dacă hotărăsc să continui, ce voi face cu atâtea întrebări?
Cine știe, aș putea să mă eschivez, să mă învârt în jurul lor sau să încerc să
le uit.
Aș putea eventual să răspund cu alte întrebări; asta se dovedește întotdeauna a fi… sau cel puțin uneori…
Când eram la colegiu, matematica era întotdeauna un chin pentru elevi.
Profesorul nostru, un inginer devenit profesor dintr-un motiv misterios (evident, vocația sa nu era să predea), utiliza întotdeauna aceeași „metodă“: la fiecare oră explica cel puțin un concept nou din programă, apoi ne dădea exerciții pe această temă de rezolvat acasă.
Exercițiile pentru acasă erau întotdeauna trei pentru fiecare subiect explicat, nici unul în plus, nici unul în minus, și cât de mare era chinul depindea de câte subiecte noi abordase în ziua respectivă. La următoarea oră, la început se corecta tema; unii ieșeau în față și rezolvau pe tablă exercițiile din ziua precedentă. El discuta greșelile și întreba dacă este clar. Apoi rutina reîncepea „implacabil“: un subiect nou și o serie nouă de exerciții.
Într-o zi, elevii au inventat o strategie pentru a scăpa de atâtea teme pentru acasă. Ideea era aceasta: dacă „proful“ nostru explica două subiecte, cum se întâmpla în general, aveam șase exerciții de făcut acasă; dacă explica trei, tema era mai mare, și dacă avea timp să explice al patrulea subiect, urma să
avem o duzină de probleme de rezolvat!
Ceea ce aveam de făcut era simplu. Când venea momentul rezolvărilor și profesorul întreba dacă aveam neclarități, trebuia să-l bombardăm cu întrebări, ca să nu mai aibă timp să explice subiecte noi. Ideea era genială, iar la ora următoare am pus-o în practică. L-am bombardat pe profesor cu tot felul de întrebări, chestiuni reale, întrebări absurde, plăsmuite în imaginația noastră, și întrebări care erau aceleași cu cele pe care le puseseră ceilalți, dar enunțate prin cuvinte diferite.
Rezultatul primei zile a fost fantastic. Într-adevăr, în acea zi, profesorul a putut să explice doar un singur subiect și, prin urmare, am avut numai trei exerciții pentru acasă. Planul era un succes, iar noi, 25 de genii.
Data următoare, toți elevii au ajuns mulțumiți la ora de matematică.
Cu toate acestea, ceva la care nu ne gândiserăm avea să ne distrugă planul pentru totdeauna: având numai trei exerciții de rezolvat acasă, corectarea temei, în loc să dureze jumătate de oră, cum se întâmpla în mod obișnuit, a fost gata în zece minute, în ciuda încercărilor noastre de a pune întrebări peste întrebări. Consecința nefastă a fost că, de data asta, în loc să dispună
de jumătate de oră pentru explicarea unor subiecte noi, profesorul a avut cincizeci de minute. În ciuda grijii noastre de a pune întrebări, el a explicat nici mai mult, nici mai puțin decât cinci subiecte la ora respectivă, și fiecare dintre noi s-a dus acasă cu un fleac de cincisprezece exerciții pentru ziua următoare.
Întrebările excesive pe care le puneam cu toții profesorului nu aveau scopul de a rezolva neclaritățile, niciodată nu se întâmplă astfel în cazul întrebărilor excesive; aveau un scop clar: să tărăgăneze ora, să îngreuneze apariția unei noi teme, să încercăm să scăpăm de tema pentru acasă.
Acest lucru se întâmplă de multe ori pe calea noastră (și pe atâtea altele, în cursul vieții). Umplem locul de semne de întrebare, dar nu pentru că ne interesează răspunsurile, ci dimpotrivă. Întrebăm exagerat de mult pentru că
lucrul pe care îl dorim cel mai puțin este să găsim răspunsul. Sunt întrebări goale, care au doar rolul de a ne păcăli pe noi înșine, deși, evident, nu pentru mult timp.
Și să nu te gândești că este vorba despre limitarea întrebărilor, despre alegerea acelora care ne folosesc și eliminarea celor care nu caută răspuns, ci este o scuză de a nu merge mai departe.
Știm, din experiența dobândită în alte planuri, că unele întrebări care par importante la un moment dat ajung să fie nesemnificative sau inutile la puțin timp după aceea. Dintre semnele de întrebare frecvente și neliniștitoare care ne-au dat tuturor insomnii câte o dată: Mă va iubi pentru totdeauna? Voi reuși? Ce trebuie să fac pentru a putea simți că totul este sub control? – până la trilogia stupidă de întrebări pe care lumea consumistă
a știut să le sădească în noi și să ne facă să credem că sunt fundamentale: Cât costă? Unde se vinde? Cum fac rost de bani?
În acest plan, ca și în altele, întrebarea inutilă, cea pe care ar trebui să o evităm cu orice chip, cea care ne consumă cel mai mult timp, se enunță în două cuvinte și are doar câteva litere:
Voi putea…?
Acum câțiva ani, dintr-un simplu capriciu, m-am înhămat la sarcina de a scrie un roman. O intrigă complexă și macabră mi se învârtea în minte. Era despre toate acele lucruri despre care nu vorbesc de obicei în cărțile mele de dezvoltare personală. Era despre dictaturi, despre corupție, despre politică, despre America Latină și despre minciună ca platformă a puterii.
În acel moment, întrebarea care îmi însoțea serile și diminețile era, în mod invariabil, aceeași: voi putea?
Candidatul, titlul pe care l-am ales în cele din urmă, s-a născut în 2006 și, spre surprinderea mea, a fost primit cu Premiul Novela Ciudad de Torrevieja din acel an.
La interviuri, mulți jurnaliști m-au întrebat cum de mă mobilizasem să scriu un roman. Am răspuns că ascultasem și citisem mult din ceea ce spun adevărații romancieri cu privire la procesul de creație și că, urmându-le sfatul, am încetat să mă întreb dacă voi putea și, folosind tot timpul liber pe care mi-l lăsa lipsa întrebării, am urmat întocmai celălalt sfat, asupra căruia toți păreau să fie de acord: să citesc mult, să visez mult, să gândesc mult, să
corectez mult, să șterg mult, să arunc mult și…, la puțin timp după aceea, să reiau firul și să dau o formă plăcută textului rămas.
De fapt, când mă gândesc mai bine, procesul spiritual are mult din toate acestea; și explorarea acestui plan înseamnă să cunoști (să citești și să
asculți), să elimini, să respingi, să corectezi, să reiei mereu drumul pierdut și să încetezi să te lași distras de întrebări inutile.
Temeri și limitări
Să te înfășori în prea multe întrebări este o tactică pentru a te preface că
avansezi, fără să avansezi, pentru a spune că ești pe cale când, în realitate, te-ai trântit în pat ca să te odihnești și, de asemenea, de ce să nu recunoaștem, este o încercare de a provoca unele temeri sau de a le minimaliza influența în viața noastră.
