Toate drepturile rezervate
Ediție publicată prin înțelegere cu UnderCover Literary Agents Introspectiv este o divizie a Grupului Editorial Litera O.P. 53; C.P. 212, sector 4, București, România
tel. 021 319 6390; 031 425 1619; 0752 548 372
e-mail: comenzi@litera.ro
Ne puteți vizita pe
Calea spiritualită ț ii
Cum să ajungi în vârf ș i să î ț i continui urcarea Jorge Bucay
Copyright © 2018 Grup Media Litera
pentru versiunea în limba română
Toate drepturile rezervate
Editor: Vidrașcu și fiii
Redactor: Teodora Nicolau
Copertă: Alex Eser
Tehnoredactare și prepress: Ana Vârtosu
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
BUCAY, JORGE
Calea spiritualității. Cum să ajungi în vârf
și să îți continui urcarea / Jorge Bucay;
trad.: Irina Brateș – Bucureşti: Litera, 2018
ISBN 978-606-33-3017-9
ISBN EPUB 978-606-33-6018-3
Brateș, Irina (trad.)
159.923
PROLOG
Pe când tata scria textele care aveau să devină mai târziu Cartas para Claudia [Scrisori pentru Claudia], nu știa că scrie o carte. Scria aceste
„scrisori“ ca să se amuze, pentru că îl interesa subiectul și, presupun, pentru a-și clarifica propriile idei. Pe vremea aceea aveam nouă ani și mi-l amintesc vag pe tata în timp ce bătea la o mașină de scris portocalie sau mâzgălea cu un creion într-un caiet, când ne petreceam vacanțele pe coastă.
Dacă el nu știa că scrie o carte, cu atât mai puțin știa că aceea avea să fie prima dintre multe altele (pentru mine, cel puțin, optsprezece cărți înseamnă mult). Nici eu nu aveam cum să știu în acel moment și nici măcar să-mi imaginez că, într-o zi, aveam să scriu prologul la una dintre cărțile tatălui meu.
Și totuși, iată-ne. Au trecut aproape douăzeci și cinci ani de atunci. Pentru tatăl meu, acest timp a presupus trecerea treptată de la lucrul cu pacienții în cabinetul său la activitatea de profesor și la cea literară, însoțit de o popularitate care creștea cu fiecare carte și se extindea către alte țări și alte mijloace de comunicare. Pentru mine, același timp a însemnat decizia de a studia medicina, apoi formarea mea ca psihiatru și psihoterapeut, dezvoltarea activității clinice și, de câțiva ani, incursiuni regulate în domeniul scrisului.
Chiar și așa și în ciuda aparențelor, acest drum nu a fost pentru nici unul din noi lipsit de reveniri, devieri sau pași înapoi. Știu că tatăl meu a fost nevoit să se confrunte de multe ori cu neplăcerile care vin la pachet cu recunoașterea și notorietatea: cu resentimentele celor care, din cauză că nu puteau avea succes, nu suportau nici succesul altora; cu denaturarea, rău intenționată sau nu, a afirmațiilor sale; cu solicitările familiei de a fi mai prezent. Îmi închipui că, nu o dată, s-a întrebat dacă să meargă înainte sau să se întoarcă la lumea mai sigură a cabinetului de consultații. Știu că
uneori s-a întrebat dacă merita efortul și, din fericire, și-a răspuns că da.
În ceea ce mă privește, „renumele“ tatălui meu m-a prins în plină
adolescență și s-a amestecat cu toate pretențiile pe care le are orice fiu de la tatăl său. Din acest motiv, am fost oarecum supărat și am refuzat cam tot ceea ce avea legătură cu activitatea sa profesională. Îmi amintesc că, la prezentarea uneia dintre cărțile sale (nu mai știu despre care era vorba, dar aveam atunci în jur de douăzeci de ani), în timp ce așteptam ca tata să iasă
pe „scenă“, unul dintre organizatori se plimba prin încăpere, urmat de o cameră video, propunându-le celor prezenți să pună câte o întrebare la care tatăl meu să răspundă. La un moment dat, „reporterul“, care nu mă
cunoștea, s-a apropiat de mine și m-a întrebat dacă doream să-i pun o întrebare „doctorului“. Iar eu, nu fără o oarecare cruzime, am profitat de neînțelegere. Astfel, am luat microfonul și, privind către cameră, am spus:
„Bine, aș vrea să-l întreb pe doctor dacă aplică acasă toate lucrurile pe care le propune în cărțile sale“.
Evident, o festă răutăcioasă. Jumătate de oră mai târziu, se proiecta filmul cu întrebările, iar tata răspundea fără să bănuiască nimic, când, dintr-odată, am apărut pe ecran. Nici nu am terminat bine să mă aud și mi s-a făcut rușine, dorindu-mi să nu fi pus întrebarea incomodă, dar era prea târziu.
Tata, bineînțeles, a făcut față cu naturalețe: „Este fiul meu, Demián – a spus pentru toți cei care nu mă cunoșteau, iar apoi mi s-a adresat, chiar dacă nu mă vedea, pentru că eram într-o latură a încăperii, în public: Ca să-ți răspund la întrebare, fiule, îți voi spune că încerc. Uneori nu reușesc, dar încerc“.
Apoi a continuat să răspundă la alte întrebări, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu știu dacă acest episod a fost la fel de important pentru tatăl meu cum a fost pentru mine sau dacă măcar și-l mai amintește (cu siguranță voi afla după ce va citi aceste rânduri). Dar, pentru mine, a fost un moment important, pentru că imediat ce i-am auzit răspunsul, am avut siguranța că era adevărat. Am știut, fără nici cea mai mică îndoială, că
încerca. Și ce îi poți cere mai mult unui tată decât să încerce să facă tot ce crede că este mai bine? Ce poți să-i ceri mai mult unei persoane decât să
